În aprilie 2010 scriam într-un cotidian un editorial despre Vasile Pruteanu, președintele Consiliului Județean Neamț. Recitind textul, mi-am dat seama că nu am foarte multe lucruri de adăugat. Vasile Pruteanu, Mănăstirea Bistrița a început să-și dea arama pe față. Sub aparența de respectabilitate și cinste, sub conducerea sa tot județul a fost pus să producă pentru el și ai lui. Și nu mă refer doar la familie. Dacă lucrurile nu vor fi stopate, peste ani vom vorbi despre perioada aceasta ca despre una în care Gheorghe Ștefan a fost un mic afacerist în epoca lui Vasile Pruteanu. Textul mi se pare actual și vi-l readuc în atenție.
Cultul președintelui
Avem noroc. În Neamț avem un Președinte care știe ce vrea, ce poate, cît poate și, mai ales, cu cine poate. Avem un Președinte care a înțeles că nu contează ce și cît faci, important este să se spună că ai făcut, să se vadă că exiști și, dacă poți, să faci în așa fel încît toată lumea să creadă că nici iarba nu crește în județ fără binecuvîntarea Ta. Avem un Președinte cinstit și sărac, toată viata lui a fost bugetar, atît în comunism cît și acum în ce epocă om trăi. Nu a riscat niciodată banul personal, în schimb a putut fi totdeuna la împărțitul banilor publici. Și cînd îi „dă“, ai impresia că dă banii lui, nu banii din impozitele și taxele pe care le plătim toți. Președintele nostru are, mai nou, un hobby, preluat de la fostul președinte de consiliu județean, pe vremea cînd acesta candida: scrie pe toate drumurile din judet că sînt făcute de el și consiliul județean. Și pe parcări. Și probabil o să continue să scrie pe unde dracu’ le mai vine în minte celor care-l sfătuiesc, desi mă îndoiesc că mai are cineva răbdare s-o facă. Mergi la Mănăstirea Bistrița, drumul e făcut de președinte. La Neamț, la fel. Mai lipsește poza. Nu contează că oamenii merg la mănăstire să se roage, cînd au necaz sau o bucurie, că merg, pur și simplu să se liniștească. Contează că numele președintelui intră în mentalul colectiv, toți vor întelege că președintele a putut face drumul, că fără el nu poți merge pe un drum asfaltat și dacă, doamne ferește, se supără, nici Dumnezeu nu te poate ajuta să ajungi la robinetul binefacerilor bugetare. Și pe cale de consecintă, vom ști pe cine să votăm la timpul potrivit. Oprești într-o parcare, afli că tot Presedintele a făcut-o! Așteptăm budele publice cu anunțul de rigoare. Ce nu spun panourile Președintelui? Cît a costat drumul, ca să putem face comparație cu alte județe, cu alte țări etc. Cine l-a construit (asta doar așa, ca să cunoștem oamenii președintelui). Din ce bani, că dacă e din împrumut, dobînzile le plătim tot noi, plătitorii de taxe și impozite și atunci e și mai nașpa să spui că l-ai făcut tu și consiliul. Dacă lucrarea a respectat termenele și care e termenul de garanție. Dacă acestea ar fi spuse, am putea ști și noi de ce și pentru cine dăm din gropi în gropi în judet. Cultul Președintelui se mai manifestă și altfel. Ești omul lui, ești aranjat. Ești din Roznov, ajungi director la Carmen Saeculare. Ești purtător de cuvînt al Președintelui, îl înlocuiești pe cel din Roznov care a dat-o în bară. Totul este să te încadrezi, să fii cu Președintele. Să trăiți, domnule Președinte!”
(Valentin Bălănescu)