Bob Woodward și Carl Bernstein s-ar strica de rîs, tăvălindu-se pe jos cu mîinile pe burți, dacă ar vedea prestația lamentabilă a dlui Pruteanu, înregistrată pentru memorie și posteritate de jurnaliștii de la DCNews zilele trecute. Într-un sictir cu care este obișnuit să trateze presa locală, dl Pruteanu s-a gîndit că-i merge și cu ăia de București, că doar ce mare scofală? Tot niște amărîți care scriu, ca și ăștia de aici. Diferențe doar de buletin. “Ați făcut aia, aia și cu aia?” – “Domnișoară, nu pot vorbi acum, sînt în trafic, sunați-mă peste o oră”. Peste o oră, domnul prezident este în continuare pe drumuri (deh, are multe de inaugurat, de suflet) și continuă șarada: “N-am ajuns încă acasă, am înțeles ce doriți, dar nu pot vorbi acum, sunați-mă peste jumătate de oră”. Evident, peste jumătate de oră, telefonul prezidențial este închis. Cam cîte să aibă de rumegat conștiința administrativ-politică a dlui Pruteanu dacă nu poate lămuri pe loc (sau după 78 de zile!) afacerile fiică-si cu instituțiile pe care onor le patronează și sponsorizează din banii noștri, ai tuturor?
Recomand consilierilor prezidențiali să nu sară, era o întrebare retorică. Sînt însă alte hibe în saga Pruteanu. Faptele se cunosc deja, se rumegă la dineuri, cafele instituționale sau politice, se disecă pe toate părțile: Pruteanu, șef la CJ Neamț, și-a dat bani sieși. Într-un mod care-l face să roșească pînă și pe cel mai înveterat baron local. Povestea fiicei-bussiness woman apucată brusc de succes antreprenorial n-a înghițit-o nimeni. Ba, din contră, imaginea de pater de familia i-a fost știrbită dlui Pruteanu, chiar colegi de-ai lui ajungînd să-și pună problema ce fel de tată este dacă și-a băgat fata la înaintare, cu posibilitate (și probabilitate) să-și rupă gîtul. (Mă rog, exprimarea e ceva de genul “cum a putut fi atît de prost?!”, ca să respectăm adevărul istoric).
În aceste condiții, în loc să iasă cu argumente, să demonstreze că nu-i așa cum se zice, cum se scrie și cum se vede în acte, domnul Pruteanu aplică principiul “ba p-a mă-tii”. Obișnuința oamenilor de a se crede dumnezei pe pămînt odată ajunși la putere l-a pălit și pe el. Rotaru, cînd era primar la Piatra, aplica un principiu personal: “Dom’le, să se scrie de mine; de rău, de bine, nu contează, dar să se scrie, să știe lumea că exist”. Ștefan, cînd a ajuns primar la Piatra, a aplicat alt principiu “Dom’le, să nu se scrie de mine; nici de rău, nici de bine, să nu se scrie deloc, că exist eu și fără ei”. Pruteanu, figură emblematică pentru județ din vremuri care acum i se revarsă din prezență, discurs și apucături, aplică și el o teorie personală: “Și ce dacă se scrie?”. Dosul cu care tratează problemele reale și legale pe care le are îi este apărat. Prin natura încrengăturilor politice, administrative, de afaceri și private. De la înălțimea etajului II al Casei Albe, Vasile Pruteanu nu catacdisește să coboare la parterul prostimii. Este deasupra tuturor, chiar și a legii. Chit că stă cocoțat, într-un echilibru fragil, pe umerii unui secretar de județ pe care și l-a făcut om de casă sau ai unui prefect cu prea multe drumuri de făcut atunci cînd are de luat o decizie cu legea-n mînă.
Dl Pruteanu poate n-a citit, dar îi recomandăm să vadă filmul, ca să-l înțeleagă: Woodward și Bernstein i-au dat o brîncă lui Nixon cînd acesta era mai bine cocoțat tot la o Casă Albă, brîncă fatală, după cum s-a demonstrat. Pînă să intre în istorie cu scandalul Watergate, cei doi jurnaliști n-au făcut decît să asculte recomandarea “urmărește banii”. Iar aici, independent de prezența unui Deep Throat (Gîtlej-Adînc, pentru cititorii caietelor de sarcini de la licitații) în anturajul lui, Vasile Pruteanu are un morman urît mirositor, care nu poate fi ascuns nici măcar sub preșul de la partid. Care-o fi el…
PS: Îmi cer scuze dlui Nixon pentru frazele pe care le împarte cu dl Pruteanu. Hiperbola a fost, evident, necesară, deși insultătoare.
(Dana OSTAHIE)
