Am învățat repede, de mic, cum e să fii atins de o privire. Părinții, bunicul veteran din Primul Război Mondial și învățătoarea rămîn primele repere pentru cuvinte ce nu mai trebuie rostite. Apoi m-am deprins să deslușesc privirile celor din jur, uitîndu-mă atent în ochii lor. Fără să-mi dau seama, începusem și eu să mă uit cu drag, preventiv, neutru, cu frică, amenințător, complice, respectuos, scîrbit, visător sau dezamăgit. Cu seducția am stat mai prost.
Gazetăria nu-mi dă de ales și mă obligă să mă uit în ochii oamenilor, inclusiv ai personajelor care nu fac doi bani. Pe viu și în viu, desigur, că pozele și filmele sînt făcături artistice… La “loc de cinste”, persoane publice, conducători.
Nu pot uita șiretenia din ochii lui Virgil Măgureanu sau ai lui Adrian Năstase. Mitrea este dominator, Ciorbea inexpresiv. Meleșcanu are o privire limpede, a Noricăi Nicolai e tulbure de fapt. Emil Constantinescu are ochi frumoși, însă anii petrecuți în amfiteatre i-au golit privirea de profunzime. Cînd cald, cînd tăios, mereu renăscînd între Zîmbilă și activistul răutăcios, este Ion Iliescu. Despre matrozul jucător, antrenor și arbitru s-au pronunțat alții. Sînt de acord cu toți. Nu sînt de acord cu biletele de trimitere medicală lipite pe chipul Tribunului Vadim. El are, așa, o privire… enciclopedică, devastatoare pe alocuri. M-au impresionat ochii Teodorei Bertzi, m-a curentat privirea lui Leonard Orban, m-am simțit provocat de Pavel Coruț. (La sfîrșitul săptămînii trecute am descoperit și privirea conducătoare. Nu, nu vă gîndiți la prostii, eu mă refer la fantastica handbalistă Simona Gogârlă, acum antrenoarea fetelor de la Rapid București – din ochii cei de un albastru metalic își conducea echipa în teren.)
Dincolo de toți – care au de spus, nu ascuns din ochi! – îmi rămîne amintirea privirii nobile a regretatului Sorin Botez, re-fondator al PNL după Revoluție. L-am văzut ultima oară în 2008, la Piatra Neamț. N-am mai apucat să povestim despre Gregory Peck și Audrey Hepburn, despre aristocrația autentică și manierele ce ne făceau cinste cîndva.
A încerca să citești din privire pe cei din jur poate fi un exercițiu perfect inutil cîtă vreme nu-ți influențează viața și habar nu ai dacă-i mai întîlnești vreodată. Memoria unei priviri rare ajunge să umple o galerie personală de trăiri, sentimente și întîmplări, dar atît. Este confortabil să evoci asemenea amintiri, chiar cu riscul de a fi judecat greșit. Însă, între fascinanta actriță britanică Jenny Seagrove și dominanta Mihaela Ignatovici Lazăr, privirea secretarei de județ parcă te cocoșează, nu alta.
Luați cîte unul și evaluați la privire, cu toate că pot avea ochii încă buni, conducătorii Neamțului au resurse de-a oferi vii și nebănuite surprize. Musai e să-i prindeți – pe viu și în viu – cînd vorbesc despre bunăstare, cinste, progres, justiție, sănătate, educație și orice altceva ce nu rimează defel cu viața noastră reală. (Viorel COSMA)
