Război, foamete, comunism și democrație capitalistă

* povestea lui moș Nistor și a lui tanti Ileana, uniți de viață acum mai bine de 60 de ani

“Dacă ați fi trăit pe vremea noastră, n-ați mai spune că acum e greu!”

Pe o uliță din Borlești, care duce spre dealuri, într-o casă veche, dar îngrijită, trăiesc două suflete peste care istoria, anii și vremurile și-au pus amprenta. Moș Ion Nistor și mătușa Ileana sînt acum în plină muncă de toamnă. Culeg porumbul. Pun struguri pentru iarnă în alcool, după o rețetă numai de ei știută. Li se citește blîndețea pe față și zîmbesc cînd te îmbie la un pahar de must proaspăt. Vecinii îi cunosc și stau ca niște copii să asculte poveștile cu care îi încîntă în fiecare după-amiază de duminică, la poartă, pe bancă. Moș Ion este cunoscut și de copii, nu numai pentru glumele cu care îi întîmpină cînd vin de la școală, dar și pentru faptul că “se transformă” în ajutorul lui Moș Crăciun în fiecare lună a lui decembrie. Moș Nistor are 89 de ani, o barbă albă lungă și viață cît să scrie un roman, după cum spune singur. E mulțumit însă cînd găsește pe cineva dornic să-l asculte.

 * Războiul: băieții pe front, fetele ascunse de ruși

De mic a fost tare poznaș. De obraznic ce era, mama lui l-a dat mai devreme la școală. Carte multă însă n-a învățat pentru că nu i-a plăcut. Prefera să fugă pe dealuri și să se întoarcă seara tîrziu acasă, chiar dacă știa că-și va lua chelfăneala. Tot ca să nu ajungă la școală, pleca cu noaptea-n cap la cîmp cu oile.

Cînd a ajuns la vremea de armată, a fost recrutat la jandarmi și trimis direct pe front, pentru că era război. Al Doilea Război Mondial. Se întîmpla prin 1944 cînd își amintește cum s-au împăcat rușii cu românii, a fost trimis în infanteria 30, divizia 21. Și a început frontul la Mediaș. “Cînd au început să tragă nemții, românii fugeau ca oile”, spune moș Ion. “Au murit foarte mulți ostași. Nemții și ungurii erau puțini dar chiar și-așa, cînd au ajuns într-o vale, i-au ținut pe loc pe români vreo lună și i-au bătut de au mîncat pămîntul. I-au încercuit”.

Moș Ion s-a ales cu decorație după armată și se mîndrește cu ea.

Mătușa Ileana își amintește altfel războiul. Era doar o copilă pe atunci. Știe doar că dormea noaptea-n podul casei sau în beci. De frică. Pînă nu-i spuneau părinții să iasă din ascunzătoare, nu ieșea. Veneau rușii și intrau în case. Tăiau animalele pe care le găseau în cale și le ofereau ca hrană fetelor mai slabe de minte. “Era greu cu mîncarea în acea vreme, iar femeile se vindeau pentru o bucată de slănină pentru a putea pune ceva pe masă familiei”, își amintește bătrîna.

* Ardea pămîntul…

Foametea din 1944 le dă fiori bătrînilor și acum, cînd își amintesc. “A fost o secetă”, povestește mătușa Ileana, “de ardea pămîntul. N-a fost strop de ploaie în acea vară, iar trei ani după n-a mai crescut fir de iarbă. Lumea era atît de săracă încît femeile țeseau catrințe și ii pentru a le vinde pe un kilogram de făină. Veneau femei din Suceava prin sat și cînd primeau o bucată de mămăligă pentru o catrință, o priveau ca pe aur”.

Fiecare mînca ce putea și avea. Moș Nistor spune că adormea seara cu o cană de lapte de vacă și un pumn de făină în stomac. Sarmalele se făceau din buruieni tocate și amestecate cu făină de porumb. Cine avea. Și așa se fierbeau. De ulei nici nu se punea problema. Nici zahăr.

“Cer osîndă lui Dumnezeu dacă aș spune că acum o ducem greu. De bine, de rău avem ce pune în farfurie. Avem găini, putem ține un porc. Avem și două capre. Acum e raiul pe pămînt. Da’ lumea tot se plînge, ba că nu e bun primarul, ba că nu are bani, ba că drumul are gropi. Să fi trăit pe vremea noastră, atunci ar fi știut ce înseamnă greul. Acum turnăm cu sticla uleiul în mîncare, înainte dintr-un strop făceam mîncare o lună întreagă”, spune mătușa Ileana.

Pe vremea comunismului, moș Nistor s-a lipit de un magazioner. Îi aducea porumb și cartofi acasă. N-a dus-o rău. Tanti Ileana, în schimb, muncea la colectiv. Recunoaște acum, după ani de zile, că mai mult fura. Era nedreptate. Trebuia să muncească pămîntul pentru stat, și din munca  ei primea foarte puțin. Din zece căpițe de fîn muncite cu mîna ei, ea primea două. “Dacă făta vaca și era vițel, ți-era frică. Te rugai să ai cui să-l dai, pentru că nu-l lua nimeni. Și nici nu aveam voie să-l tai”, își amintește mătușa Ileana. Ca să primească un kilogram de zahăr trebuia să dea la schimb găini, ouă și ce mai aveau prin curte.

* Căsnicie durată pe muncă și prietenie

Moș Nistor și tanti Ileana s-au chinuit cum au putut și au crescut șase copii. Fetele munceau la pepiniere sau făceau curățenie la case bogate. Băieții munceau la cîmp. Țineau și animale în curte ca să aibă ce mînca. Fasolele și cartofii erau mîncarea principală. Cînd și cînd se mai tăia o găină. În rest, ce produceau în curte, aia mîncau. Nu era ușor. Casa și-au ridicat-o cu propriile mîini. Au vîndut porcul, vaca, ce aveau și au ridicat-o. Cînd au ajuns la acoperiș, au rămas fără draniță, dar nu s-au împrumutat de la nimeni, pentru că lumea era săracă. Au crescut din nou animale, să le vîndă și să-și poată termina casa. Se uită amîndoi zîmbind cum se ridică acum o casă, peste drum. În cîteva săptămîni e gata, nu ca pe vremea cînd se chinuiau ei.

Nu s-au iubit. N-a fost iubire care să-i scoată din papuci și să le dea lumea peste cap. Flăcăul Nistor o iubea, de fapt, pe sora Ilenei. Îi căzuse cu tronc, dar n-a fost să fie, pentru că sentimentele nu erau reciproce. S-a refugiat atunci în sora mai mare. Cînd s-au căsătorit, ea avea 21 de ani, el 28. S-au luat din motive care nu aveau de-a face cu dragostea. El pentru că ajunsese deja la vîrsta la care trebuia să intre în rîndul lumii. Ea pentru că deja se apropia de vîrsta la care urma să intre în categoria fetelor bătrîne.

Motivele pentru care s-au luat n-au contat. Au pus umărul împreună și-au durat o căsnicie, o familie, copii, gospodărie. N-au fost înflăcărați de amor, dar au reușit ca, odată cu trecerea anilor, să își întemeieze o relație stabilă bazată pe respect reciproc, înțelegere și drag. Iar asta a ținut mult mai mult ca dragostea. I-au unit necazurile, dar și bucuriile. Acum, cînd vorbesc unul despre celălalt sau despre amîndoi, pare a fi o relație fraternă. O prietenie.

Ileana n-a ieșit din sat de ani de zile. Nici înainte nu era prea plimbăreață, dar din cînd în cînd ieșea la bîlci, la Buhuși. Mînca o înghețată și se întorcea acasă. Nistor a ieșit din Borlești doar cînd a fost în armată. Dar nici n-au dus lipsa. Și-au creat un univers al lor, au acceptat lumea așa cum este și le e bine.

Acum cei doi bătrîni trăiesc dintr-o pensie de 800 de lei dar nu se plîng. “Avem libertate și doar cel care nu muncește, nu are!”, spun ei. Așteaptă doar să li se mai deschidă poarta din cînd în cînd, să vină copiii si nepoții în vizită. Nu-și mai doresc nimic. Poate doar să nu mai treacă nimeni prin ce au trecut ei.

(Oana IOSUB-TOMA)