Trece și asta! Este una dintre cele mai curente vorbe românești. Românii au plecat de acasă și s-au lăsat atrași de strălucirea lumii occidentale, pe care o cred plină de bunăstare materială și de civilizație adevărată.
De ce oare, zi de zi, vorbim doar despre lucruri urâte, fără valoare, fără pic de substanță, uitând să dăm preț omului din noi? În ultimele luni, s-a vorbit foarte mult atât în presa internațională, dar în special în presa românească, despre țiganii de origine română, care bântuie marile capitale ale lumii. Posturile de televiziune s-au întrecut în a prezenta tot felul de materiale despre răul acesta românesc, despre neglijența internațională, dar și despre faptul că acești țigani de origine română pot părăsi țara, fără ca nimeni să îi oprească.
PÎNĂ aici aș putea spune că par a fi toate întrebări normale, într-o societate normală. Cu toate acestea, stau și mă întreb de ce nu scrie nimeni și despre truditorii români din toate țările Europei noastre dragi, despre cei din Italia, Spania, Grecia, Germania. Se poate spune că nu a putut alege nimic mai bun românul de rând decât drumul pribegiei, nu că nu și-ar fi dorit să creeze sau să trudească în țara lui, ci pentru că până și președintele statului, care ar trebui să-și iubească supușii, să-i ocrotească și să le ofere șanse egale în țara lui… le-a spus: „nu vă place România, sunteți liberi să plecați”… Loviți și umiliți – în cel mai bun caz ignorați -, acești români au lăsat țara și au venit să-și ofere viața și darurile altora. Cât de rușinos poate fi acest lucru pentru un președinte de stat, dar cât de greu pentru românul care se vede fără nici o șansă de supraviețuire în țara lor.
Eu am ales să scriu astăzi despre românii-oameni, pe care nu știu de ce îi uită marile televiziuni, îi ignoră ziarele de prestigiu, dar fără de care noi astăzi nu știu cum am exista ca țară, pe harta acestei lumi. Trăiesc de zece ani la Roma și sunt unul dintre acești români, mă confund cu ei, sunt parte din mine și eu parte din ei. Se pare că realitatea românească de aici este o mare necunoscută pentru cei de acasă. Greutatea vieții noastre de român nu ne face să ne uităm calitatea umana, pentru că primii care se urcă în tren, autobuz sau metrou, dimineața, sunt românii. Îi vezi cu mâinile aspre și tăbăcite de muncă, cu un rucsac pe spate, cu privirea încă adormită, dar plăcută și pregătită pentru o altă zi de muncă… Și, culmea, indiferent de munca pe care o face românul la Roma, nu pare a fi de rușine, cum o consideră românul de acasă. Mulți muncesc în construcții și întotdeauna au mâinile aspre din cauza varului, alții cară cu spatele, alții sunt șoferi… fiecare a profitat de ce i s-a oferit. Femeile care vin din România muncesc din greu în casele italienilor, dar se vede că au zâmbetul pe față, pentru că munca le dă și satisfacție. Nu avem voie să ne rușinăm dacă facem curățenie în case, dacă creștem copii altora sau le îngrijim bătrânii, din moment ce suntem plătiți și de multe ori foarte apreciați pentru ceea ce facem.
Să nu credeți că la Roma întâlnim doar românii truditori de genul acesta. Întâlnim și medici care onorează cu mult peste medie țara și cultura de unde vin, multe asistente, mulți ingineri, muzicieni, iar paleta poate continua. Despre acești oameni nu vorbește nimeni niciodată… doar statisticile de sfârșit de an unde tot statul român se laudă cu ceea ce încasează prin sumele mari trimise de românii truditori sau vreun post de televiziune care vrea ceva deosebit.
Lumea nu vrea poveștile oamenilor de rând, ale celor mulți care duc greul, ale celor care pun suflet și, acolo unde îi doare sau sângerează de atâta sacrificiu, se scrie, se vorbește doar despre poveștile de succes material, de oamenii care ieri nu aveau nimic, iar astăzi au case, mașini și situații de vis. Într-o lume în care unitatea de măsură este banul, în care educația și cultura nu mai valorează nimic, românul-om contează tot mai puțin.
Cu toate acestea se pierde esența noastră nu numai ca popor, dar esența noastră umană. Și noi suntem oameni printre oameni, iar românii ale căror munci de truditori par nesemnificative, aduc ,de fapt, în fața lumii, bravura noastră, nu numai ca popor român, ci și ca oameni printre oameni!
Manuela Soneț
noiembrie 2011, Roma
