… este expresia emoționantă și patetică rostită cu vibrație de Ferdinand I, Regele întregitor, la intrarea triumfală în București la 1 Decembrie 1918, după ce va fi fost proclamată istorica împlinire a năzuinței de veacuri a românilor prin Actul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din aceeași zi: UNIREA TRANSILVANIEI cu regatul ROMÂNIEI și NAȘTEREA ROMÂNIEI MARI. Și continuă, cu același tremur în glas, însă, ferm și recunoscător atitudinii consecvente de martiriu, la care s-a supus, vrând-nevrând, neamul românesc de-a lungul veacurilor: „… Basarabia și Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai țărilor românești, a votat astăzi la Alba Iulia unirea cu Regatul Român”.
Ca structurile pe care este înălțată „casa noastră, România”, așezată în calea tuturor furtunilor și semințiilor timpului, să reziste, a trebuit să avem: o temelie solidă ce ne-a fost dată de originea de neam, de limbă și de cultură; o structură pe verticală conferită de continuitatea neîntreruptă în spațiul vetrei istorice dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, cu elementele constituente ale specificului dezvoltării materiale, instituționale, legislative etc. Acestea, laolaltă cu conștiința identității culturale și a luptei neîntrerupte pentru neatârnare în fața primejdiei străine. Și, în sfârșit, acoperișul sublim al unei construcții durabile peste veacuri, care va fi dat de împlinirea năzuinței de unire a tuturor românilor într-un singur stat național, unitar, independent și suveran.
Un scurt istoric al „caznei” și „mântuirii prin sacrificiu” al românimii se cere, fără amănunte procesuale care să plictisească și să pună la încercare ascuțimea minții noastre.
Reperele desăvârșirii „unității de neam și țară” se cuprind într-un timp aproape imemorial și sunt înșirate pe o cale lungă a adversităților și strâmbătăților externe de tot felul (rezistență înverșunată în fața expansiunii străine: romană, invazii migratoare, maghiară, otomană, habsburgică, rusească sau nazistă) dar, din nefericire, și al dihoniei de dinăuntru, din propria noastră casă, care a împiedicat și a întârziat progresul dezvoltării și armoniei sociale atât de trebuincioase.
Împlinirea unității depline în anul de grație 1918 de la nașterea Domnului a tuturor provinciilor istorice românești aflate vremelnic sub stăpânire străină, nu a fost un dar scoborât din senin, o pronie așteptată cu mâinile încrucișate, o pomană sau simpatie a străinătății față de nobila cauza românească, nici măcar rezultatul unei întâmplări care își poate avea rolul ei în devenirea lumii.
Unirea cea Mare de la 1918 înseamnă răsplata unor jertfe mărețe, uriașe de sânge, urmare îndelungatei oprimari naționale și jefuirii bogățiilor țării, rodul unei pregătiri istorice pe toate planurile și folosind toate mijloacele, pârghiile care să influențeze și să determine împlinirea idealului Unirii. De la eforturile diplomatice la cele militare, la o pregătire istorică cu nicio altă asemănare „de trudă a poporului român asupra lui însuși” și în cursul căreia acest popor „de eroi și de mucenici” a izbutit să-și apere cu stăruință și obol suprem „sărăcia și nevoile și neamul!”…
Statele feudale românești, dezvoltate separat multe sute de ani datorită vicisitudinilor istoriei trebuiau să găsească acel modus vivendi axis valahorum care să coaguleze toate forțele naționale „de la vlădică la opincă”!. Și era normal să fie așa, din moment ce interesele coincideau cu aspirațiile întregului neam, acest imperativ fiind argumentat strălucit de toate marile acțiuni și atitudini istorice (alianța politică și militară antiotomană a celor trei țări românești, legături matrimoniale și de rudenie de sânge și mezalianțe, înlesniri și schimburi comerciale, diplomatice și culturale permanente în spațiul transcarpatin întreprinse în vederea desăvârșirii visului de aur al poporului român.
În toate momentele cardinale ale istoriei lor românii și-au fost alături, demersul frățesc fiind lumina care i-a călăuzit în marile reușite și împliniri. Începând de la sinteza politică neîmplinită, dar pilduitoare, a lui Mihai Viteazul, care declama sibilinic „pohta ce-am pohtit, Ardealul, Moldova și Țara Românească”, continuând cu existența programelor și proiectelor comune de modernizare și „reformare a patriei”, cu unirea săvârșită parțial pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești, toate s-au constituit în contraforții unei construcții-model căreia îi lipsea însă acoperișul.
Se va ajunge la întregirea edificiului național-statal trecând, prin luptă și mari jertfe de sânge, peste împotrivirea imperialilor ruși și austro-unguri, iar poporul român v-a demonstra lumii că știe să-și hotărască și cumpănească destinul istoric cu prețul nedrămuirii și neprecupețirii eforturilor și sângelui vieții celor mai curajoși dintre-ai lui. O statistică concludentă a sacrificiului în chiar ajunul înălțării Columnei de diamant a perenității și unității neamului românesc, ar oferi lămuritor drama invaluabilă a unui neam care nu s-a lăsat condus de instinct, rațiunea și simțul superior al supraviețuirii dictând însele „jertfirea mielului”, într-un mod odios și inuman.
Numai participarea umană jertfelnică la Marele Război al Întregirii Neamului (1916-1918) a costat Țara pierderea vieții a circa 300 de mii de soldați, la care se adaugă zeci de mii de prizonieri, mari mutilați și răniți, văduve și orfani de război. Pierderile materiale au dat Țara înapoi cu 10 ani de dezvoltare economică-socială obținută în condiții normale. Dreptul la autodeterminare al popoarelor și-n numele acestuia jertfa lor, cavalcada tronurilor și destrămarea ultimelor imperii europene cu iz medieval ale timpului fu „ocazia și nu cauza Unirii celei Mari a românilor de la 1 Decembrie 1918”, pentru a încheia parafrazându-i aprecierea Bălcescului din zorii revoluției pașoptiste.
Sau, cum ar spune poetul sfințind prin adeverirea metaforei porunca vremurilor noi, după o îndelungată noapte istorică, petrecută în cătușe și gemete, în lacrimi și răbufniri năpraznice, mângâiate și călăuzite însă necontenit de steaua speranței, împilații veacurilor izbutiseră să ajungă ziua cea mare a înlăturării lanțurilor și a proclamării libertății și unității visate de înaintași.
George Nicolae-PODIȘOR
