1 decembrie 2011. Au trecut 93 de ani de la Adunarea Națională de la Alba Iulia. Cu fiecare an ce trece tot mai puțini sînt cei care pot povesti că au fost acolo, au trăit și au simțit românește în acea zi. Să facem un efort de imaginație. Cum trăiau oamenii atunci? Cum se descurcau fără curent și gaz la poartă, fără telefon mobil sau fără calculatoare conectate la internet? Cum era o zi de muncă? Cei cărora li s-a povestit despre acei ani spun că lumea era mult mai liniștită fără atîta tehnologie. Oamenii aveau alte scopuri în viață.
Un astfel de om este Viorel Darie. Are 44 de ani și o pasiune aparte. Îi plac lucrurile vechi, autentice, românești, obiectele care spun povești de la prima privire. Le are de la bunici sau le-a adunat, cu multa trudă, de pe la bătrînii din sat. Și-a făcut în curte un colț, doar al lui, în care și-a expus comorile, ca să se bucure de ele. Este foarte mîndru și nu le-ar vinde nimănui, pentru nici o grămadă de bani, oricît de mare ar fi ea. Nu e un habotnic. Crede în tehnologie, știe că este necesară evoluția, dar vrea să mențină vie o parte din istoria bunicilor și să o împartă mai departe copiilor. “Pentru că tineretul a ajuns să nu mai știe cum se trăia odată și ar trebui să aprecieze ce au acum”, zice el.
Traista aceasta are o sută de ani. A aparținut mătușii Natalia. A primit-o moștenire. E țesută la război și a cărat multă mîncare pe ogor la muncă.
Opincile sînt primite de la bunici. Au mai mult de o sută de ani. Sînt de pe vremea cînd a fi încălțat era un lux. Nu toată lumea și le putea permite. Faptul că sînt foarte tocite arată că, pe vremuri, bătrînii nu știau de colecția toamnă-iarnă la încălțăminte. Pur și simplu erau o necesitate și erau schimbate doar cînd nu se mai putea merge cu ele.
Aceasta este o putină unde se făcea untul. Se punea smîntîna strînsă de la lapte și se bătea cu un băț din lemn care la capăt avea un cerc, tot din lemn, cît să încapă în putină. Și se bătea ore întregi, uneori chiar zile. Pe gaura care se observă în imagine ieșea zerul. Înăuntru rămînea doar untul.
Ulcioare pentru apă și oale pentru lapte din lut ars. Și acestea sînt vechi, unele chiar crăpate, dar așezate pe acea creangă de copac redau exact imaginea din trecut, pentru că se păstrau la fel atîrnate, să le bată ploaia, să le ardă soarele, să le usuce vîntul.
Doniță. Era folosită pe post de găletușă atunci cînd se mulgea vaca.
Acesta este un căuș din lemn. Dintr-un trunchi de copac sau o ramură mai mare, se scobea cu cuțitul pînă ajungea la o formă la care putea fi folosit. Era de mare folos bătrînilor, se țineau în el nuci sau era întrebuințat la cereale.
În această oală se puneau la fiert sarmalele la cuptorul din lut. Ieșeau delicioase, cu un gust deosebit, care azi nu poate fi imitat nici cu ajutorul celor mai sofisticate tigăi.
Fier de călcat cu cărbune, cu jar. Femeile de atunci erau foarte atente la cît jar să pună, să nu ardă hainele. Era un proces destul de complicat să calci o ie. O știință…
Sînt lămpi pe gaz, cu care se lumina o casă întreagă. Oglinda atașată de lampă se folosea pentru a reflecta lumina.
Este o parte componentă a războiului de țesut. Spata. Lungimea spatei variază în funcție de lățimea țesăturii. S-au țesut cu ajutorul ei prosoape, macaturi, zestre pentru fete.
Plug. Era unealta de bază, cu care se ara. Se înhămau la el boi și se muncea din greu, zi lumină, că altfel nu era mîncare. Acum, este ornament în curte, dar una din cele mai prețioase podoabe ale actualului său stăpîn.
Căruța a aparținut bunicilor lui Viorel. S-au cărat multe lemne de la pădure cu ea și cu boii. Acum păstrează pe ea ghivece cu flori vara. Dincolo de aerul rustic (mereu la modă), este și modul în care omul a dorit să cinstească moștenirea moșilor săi.
Ulcior de apă și oală de sarmale, așezate pe un ștergar țesut la război.
A consemnat Oana Iosub Toma
