De la capătul lumii, mărturisesc că sînt mare fan facebook. Deja am cîteva sute de prieteni acolo, dintre care pe unii chiar am avut onoarea să-i cunosc personal. Cred că succesul ăsta în viața socială virtuală se datorează firii mele expansive, șarmului irezistibil și înclinației spre comunicare.
Ajuns prin forța împrejurărilor în Tailanda, m-am lovit de două fenomene pe care nu le înțeleg: budismul și facebook-ismul. Primul îmi facilitează contactul cu băștinașii, al doilea, cu prietenii de departe, așa că am decis să le învăț, abordîndu-le ca un tăntălău de la țară ce sînt. Adică întrebînd pe ăi bătrîni. Ce am aflat de la înțelepții satului despre budism, citiți, dacă vă țin nervii, în numerele următoare. Despre facebook n-aveau însă ce spune, așa că mi-am luat inima în dinți și am navigat de unul singur printre noțiuni noi pentru mine. Un prieten foarte activ online îmi spusese mai demult că dacă nu ești pe facebook, nu exiști – iar eu iubesc să exist, așa că am decis s-o fac și pe asta.
Am constatat că e foarte ușor să-ți faci prieteni pe facebook, trebuie doar să accepți ofertele de prietenie care îți sosesc periodic. Mie îmi vin în grupuri de cîte douăzeci, pentru că intru rar pe site, și uneori chiar se întîmplă să cunosc pe cîte cineva din grupul de noi prieteni. Apoi trebuie să dai „like” la tot felul de chestii pe care ei le postează, precum poze cu familia sau cîntece care le-au plăcut („like” e simbolizat printr-o mînă cu un deget îndreptat în sus). Nu trebuie să asculți cîntecul sau să vezi poza, sînt sigur că nimeni nu o face – degetul în sus și l-ai făcut fericit pe împricinat, deci prietenia poate să meargă mai departe. Să împărtășești cu mii de prieteni e frumos, profund și îți crează un sentiment că le pasă. Dacă ai noroc să ai copii în perioada de împrietenire și pui o poză cu progenitura, te-ai scos, obții o mulțime de degete în sus. Dacă nu, se pot folosi animale, poze din vacanță, maxime copiate ș.a.m.d. De exemplu, mulți merg la Paris, Londra sau Roma și postează apoi poze cu Turnul Eiffel, Big Ben sau Colosseumul, care arată într-adevăr mult mai bine ca fundal pentru fața norocosului turist. Așa că acesta culege o mulțime de ”like” pentru aventura lui unică. Lucruri care, în teorie, nu interesează pe nimeni, în afară poate de mama celui care postează, se dovedesc în practica online ca fiind fascinante pentru grupul de prieteni.
Niște oameni răi mi-au spus că facebook e pentru frustrați însingurați și că adevăratele prietenii se leagă și se întrețin față în față, la o petrecere, la o bere, la mare, la munte. Oamenii ăștia n-au înțeles nimic din progresul tehnologic și din mersul istoriei, sînt prizonierii unor idei învechite despre prietenie și or să moară singuri sau cu cel mult cîteva zeci de prieteni, iar eu o să le rîd în față cu miile de prieteni din lista de facebook. Abia aștept să mor, să le fac în ciudă inadaptaților cu miile de postări în memoria mea.
Cu soția nu sînt prieten pe facebook, are grupul ei, am decis că e mai bine așa. N-are rost să amestecăm iubirea cu prietenia. Uneori stăm seara în pat, fiecare cu laptopul și prietenii lui, uităm pînă și să facem dragoste, absorbiți de căldura prieteniilor online și, de fapt, nu contează, pentru că dragostea e perisabilă, numai prietenia e perenă. Soția are mulți prieteni în Europa, eu am multe prietene în Asia, dar nu ne vorbim despre asta pentru că ar distruge misterul și ar submina contribuția facebook la întărirea prieteniei între continentele noastre. Vâ place Sorescu? “Ne cunoaștem/ Ne-am întîlnit într-o zi/ Pe pămînt / Eu mergeam pe o parte a lui/ Tu pe cealaltă./ Tu erai așa și pe dincolo,/ O, erai ca toate femeile/ Uite că ți-am reținut/ Chipul.”. Da, așa am cunoscut-o pe soția mea, fiecare mergînd pe cîte o parte a Pămîntului, și nu mi-a fost greu să-i rețin chipul deși într-adevăr aici femeile cam seamănă între ele. Dar asta era pe vremea cînd facebook nu era așa popular.
Pe partea de Pămînt pe care sînt acum, cea însorită, există un sat care seamănă izbitor cu facebook, doar că prietenii își postează pe wall-uri numai atunci cînd se ceartă. În rest, totul seamănă: oamenii trăiesc la grămadă, toată lumea e prietenă cu toată lumea și fiecare știe cel mai mic detaliu despre fiecare. La evenimente precum funeraliile, unde o săptămînă se bea și se mănîncă gratis, toată comunitatea își demonstrează atașamentul, chit că nu l-a cunoscut pe dispărut și nici familia lui. Omul e în lista de prieteni, n-ai ce-i face, și, pentru o săptămînă, are cele mai multe accesări. O regulă aici e că cei din același grup trebuie mereu să știe unde se află fiecare membru. Zilele trecute, de exemplu, observînd că mi s-a schimbat statutul în “invizibil”, toți s-au îmbarcat îngrijorați pe motoarele de căutare de 125 cmc și m-au găsit în livada de mango, în căutarea unui strop de intimitate.
Cu două excepții, prietenii mei din țară sînt inactivi pe facebook, dar sînt prietenii mei și nu pot fi foarte critic cu ei. Am tendința să le găsesc scuze – unul merge mereu în weekend la căsuța de lîngă Văleni, unde n-are acoperire. Altul e persoană importantă, prins mereu cu treburi, n-ar avea timp să contribuie cu poze, cîntece, maxime. Altul e mai mult plecat pe alte meridiane, vine în țară între două cutremure, altul n-are nici măcar adresă de e-mail și tot așa. Sper însă că în timp mă voi împrieteni și cu ei pe facebook, pentru că avem multe de împărtășit, ar fi păcat să rămînem simpli prieteni în viața reală.
Facebook e singura șansă să fim aproape, altfel riscăm să sfîrșim precum în poezia al cărei început vi l-am redat mai devreme: “Eu m-am emoționat/ Și ți-am spus ceva cu mîna pe inimă,/ Dar n-ai avut cum să m-auzi. /Pentru că între noi treceau într-una mașini /Și ape și mai ales munți,/ Și tot globul”. Cîrcotașii ar putea obiecta că și pe facebook trece tot globul printre noi. Poate că da, dar mașini și ape și mai ales munți nu, le-aș răspunde.
Mă întreb uneori dacă Dumnezeu are cont de facebook, e musai să aibă, El care ține mereu aproape de noi ca să ne poată da like sau dislike, și să le adune cînd vine vremea. Dacă are, o să-mi ceară prietenia? Sînt departe, în Asia, alt timp, alta emisfera. Poezia spune, în final: “M-ai privit în ochi/ Dar ce să vezi?/ În emisfera mea /Tocmai se făcuse noapte./ Ai întins mina: ai dat de un nor. /Eu am cuprins de umeri o frunză”. Vedeți, pe facebook ești scutit de genul ăsta de dezamăgiri, acolo nu sînt nori și frunze.
Ciprian RĂDĂVOI
Bangkok, ianuarie 2012
Un comentariu
scrii foarte frumos si ai un stil captivant, haios!bravo!