Sfinții României
* Sf. Muceniță Tatiana – 12 ianuarie
Sf. Muceniță Tatiana a trăit în vremea domniei lui Alexandru Sever (223-235).
Sf. Tatiana a fost o trăitoare cu Hristos în perioada în care cei care refuzau să se închine la demoni sau refuzau să-și trăiască viața conform cutumelor decăzute, erau schingiuți, alungați din comunitatea lor sau chiar omorîți.
Viața sa, ca și a altor sfinți creștini, ne inspiră prin alegerile făcute: a ales Calea, Adevărul, Viața – Mîntuitorul Iisus Hristos, prin care se ajunge la Tatăl Ceresc.
– Alegerile sacralizate. A refuzat să se căsătorească cu o persoană pe care nu o iubea, care nu împărtășea credința în Mîntuitorul Iisus Hristos.
Datorită vieții sale, a fost așezată în rîndul diaconițelor de Biserică din Roma.
Este dusă în templul zeului Apolo pentru a-i aduce jertfe. În loc de cinstirea zeului Apolo, ea se va ruga Mîntuitorului Iisus Hristos. Drept urmare, s-a declanșat un cutremur în care o parte a templului și statuile zeului au fost distruse. În altă zi, Mucenița Tatiana a fost dusă la templul zeiței Artemis, pentru a aduce jertfă acesteia. Templul a luat foc în momentul în care Mucenița s-a apropiat de el, căci a fost trănit. Din nou, Sf. Tatiana a ales Viața!
– Mucenicia sfintei. După mai multe chinuri: aruncarea în foc, la fiare, scoaterea ochilor, tăierea sînilor, biciuiri, judecătorul a hotărît tăierea capului sfintei Tatiana.
– Sfînta Tatiana a ales România. După cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), în timpul domniei lui Neagoe Basarab, boierii Craiovești aduc capul Sfintei Mucenițe Tatiana, împreună cu moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, la Mînăstirea Bistrița, județul Vîlcea. Capul Sfintei Mucenițe Tatiana ajunge la Craiova, alături de moaștele Sfîntului Nifon și de cele ale sfinților Serghie și Vah. Acestea au putut fi realizate și prin strădaniile Mitropolitul Olteniei, Firmilian. Astăzi, Capul Sfintei Mucenițe Tatiana se găsește în Catedrala Mitropolitană din Craiova, în aceeași raclă cu sfintele moaște ale Sfîntului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, și ale Sfinților Mucenici Serghie și Vah.
* Sf. Mucenici Ermil și Stratonic (post) – 13 ianuarie
Sfinții Ermil și Stratonic au trăit în ținutul Iliricului și al Dunării de Mijloc. Perioada în care au realizat Voia Domnului a fost una deosebit de grea: persecuțiile împotriva creștinilor declanșate de împăratul Licinius (230-325).
Diaconul Ermil a fost chemat înaintea împăratului pentru a se justifica de ce nu cinstea și respecta idolii. Sfîntul Ermil, ajuns în fața împăratului, a spus că slujește numai Dumnezeului Adevărat, Atotștiutor, Omniprezent, și nu zeităților surde și neînsuflețite, făcute de mîini omenești. A afirmat că “mai curînd te apucă rîsul cît de neputincioase sînt, iar nu să te închini lor”. În urma acestei mărturisiri, împăratul a poruncit să fie bătut peste față cu un bici de metal și să fie întemnițat. După trei zile de stat în temniță, este întrebat dacă se leapădă de Hristos. Nu a făcut-o, deși știa ce îl aștepta. Este supus altor chinuri, printre care și ruperea pîntecelui cu unghii de fier. În urma acestor pătimiri, temnicerul Stratonic a simțit prin Duhul Sfînt durerea lui Ermil. I-a îngrijit rănile, și s-au îndemnat reciproc să nu părăsească Calea. Împăratul, văzînd că cei doi nu-L părăsesc pe Hristos, indiferent de chinurile la care au fost supuși, a poruncit să fie omorîți.
Au primit moartea mucenicească, în ziua de 13 ianuarie 303, la 3 kilometri de orașul Singidunum (Belgradul de azi).
* Sf. Părinți uciși în Sinai și Rait – 14 ianuarie
Acești sfinți părinți au trăit în secolele IV și V.
Părinții din Muntele Sinai își petreceau zilele în chilie, pentru dobîndirea liniștii.
Avva Antonie spunea în acest sens că, precum peștii care stau la uscat mor, tot astfel și călugării care stau în afara chiliei își pierd liniștea.
Se adunau în biserică și făceau împreuna priveghere de noapte numai sîmbăta seara spre duminică, iar dimineața, la Sfînta Liturghie se împărtășeau cu toții.
Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrînare și de priveghere. Viețuiau ca și cînd erau lipsiți de trupuri, neavînd nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi.
Aceasta este una din regulile spirituale obligatoriu de respectat pentru cei care au sau doresc să manifeste Darul Sfîntului Duh – Clarvederea.
Își hrăneau trupul cu puține finice sau muguri de stejar. Unii mîncau o dată pe zi, alții în a doua sau a treia zi, iar alții numai o dată pe săptămînă își întăreau trupul neputincios cu hrană.
Barbarii, în căutare de aur, i-au ucis pe părinții din Muntele Sinai și Rait.
Monahul Amonie mărturisește că în prima năvălire a barbarilor au pierit 38 de părinți în Sinai și 39 în Rait.
* Sf. Cuvios Pavel Tebeul – 15 ianuarie
Sfîntul Pavel Tebeul a trăit între anii 227-341. A trăit 91 de ani în pustie, încercînd să se desăvîrșească spiritual, să-l slujească pe Unicul Dumnezeu. Familia sa era bogată și a trimis pe Pavel la cele mai bune școli ale vremii. Este considerat, în istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras în “cele mai dinăuntru ale pustiei”, primul eremit sau pustnic.
Informațiile despre viața Sfîntului Pavel Tebeul, le avem datorită întîlnirii sale cu Sfîntul Antonie.
– Smerenia sfinților. Dumnezeu îi descoperă lui Antonie, după cinci ani de petrecere în rugăciune, că se afla în pustie o persoana mai desăvîrșită decît el.
– Salutul sfinților: Părintele Antonie a zis: “Bucură-te Pavele, vasul alegerii și stîlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”. Pavel i-a răspuns: “Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povățuitorule al celor ce se mîntuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa.”
Nu se tratează unul pe altul ca de la superior la inferior.
De la vîrsta de 70 de ani, Sfîntul Pavel Tebeul primea o jumătate de pîine, adusă de un corb. În ziua întîlnirii sale cu Antonie, corbul i-a adus o pîine întreagă. După trecerea la cele veșnice a Sfîntului Pavel Tebeul, Sfîntul Antonie s-a întors la mînăstirea sa, luînd cu sine haina Sfîntului Pavel cea împletită cu frunze de finic.
* Sf. Sfințit Mc. Damaschin (post) – 16 ianuarie
* † Sf. Antonie cel Mare – 17 ianuarie
Sf. Antonie cel mare s-a născut în anul 251 d. Hr, în satul Coma din Egiptul de Mijloc. A avut o viață lungă, plină cu Har de la Dumnezeu, pînă în anul 356. Este socotit a fi întemeietorul vieții monahale și este probabil cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vieții călugărești. S-a antrenat spiritual în locul numit Pispir. Aici a stat timp de 20 de ani, pînă în 306. În acest an era să moară în urma unor atacuri demonice. Atunci, ucenicii lui l-au rugat să părăsească acest loc de asceză. Din acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele “colonii monastice” din deșerturile Egiptului. Cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).
– Moarte creștinească. După ce a lăsat lucrurile în bună orînduială cu ucenicii săi, a adresat rugăciunile potrivite acestui moment Sfintei Treimi. Ucenicii săi au văzut îngerii care veniseră la dînsul. Sf. Antonie se bucura și și-a întins picioarele. Stătea cu fața în sus și era vesel.
Și-a dat sufletul, în Mîna Tatălui Ceresc, fiind conștient și fără frică de moarte.
Ucenicii săi au respectat ce le-a fost lăsat cu limbă de moarte și au îngropat trupul Sfîntului într-un loc secret.
* Sf. Atanasie și Chiril (post) – 18 ianuarie
Sfinții Atanasie și Chiril au luptat împotriva a două dintre cele mai mari erezii: arianismul și nestorianismul.
– Sf. Atanasie a luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde l-a combătut pe Arie (arianismul), care susținea că Fiul lui Dumnezeu este cea dintîi ființă creată. Datorită scrierilor sale, Sinodul de la Niceea a condamnat erezia ariană și a formulat un simbol de credință. Acesta preciza că Fiul este născut din Tatăl, deoființă cu El. A condus episcopia Alexandriei o perioadă de 45 de ani. A trecut la cele veșnice la 2 mai 373.
– Sf. Chiril al Alexandriei l-a combătut pe Nestorie la Sinodul al III-lea ecumenic din Efes (431). Nestorie susținea că în Iisus Hristos există două persoane – persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl și persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. Consecința acestei erezii indică faptul că Fecioara Maria nu l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită “Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe omul Hristos.
În cadrul Sinodului de la Efes, i se recunoaște Fecioarei Maria, de către unii oameni, atributul de Născătoare de Dumnezeu.
