Se spune că munca îl înnobilează pe om, dacă știe cum să și-o facă și dacă este prețuit pentru ceea ce face. Mai știți ce sînt acelea ciubote? Oare le mai folosește cineva în epoca modernă în care trăim? Da, mai sînt încălțate și sînt folositoare chiar în afara granițelor țării, fiind purtate de către conaționalii noștri.
Cînd ajungi la ferma lui Radu, care, de fapt, este ferma lui Constante, te întîmpină cîinii mari și frumoși, dar și mirosul puternic de bălegar, care nu ți se pare deloc urît. Este mirosul copilăriei noastre, a celor care au avut bucuria de a petrece vacanțele la bunici. Nu știu de ce am devenit așa de sensibili la anumite situații și atît de nepăsători la viața adevărată, pe care o trăiesc semenii noștri.
Omul din fața mea are ochii mari, albaștri, părul blond și privirea înțepată. Dacă îi dai mîna, ți-o strînge cu putere și îți rămîn în palmă munții din mîinile lui. Are pielea tăbăcită și aspră, ca gerul din pădurile României. Și nu exagerez cu nimic spunînd lucrul acesta.
În plină tinerețe, pleacă de acasă și ajunge la Roma. Negăsind nimic de muncă în marele oraș, nu știu cum, descoperă ferma lui Constante și, de mai bine de 12 ani, trudește printre vaci și porci, printre paie și tractoare, fiind unul dintre cei mai dragi prieteni ai noștri. Cînd se prezintă cuiva, spune cu mîndrie: “eu sînt văcar”. Cei care nu îl cunosc încep să surîdă, crezînd că glumește și că munca aceasta nu este pentru un tînăr, cu femeie și copil, ajuns în Occident. Dar el mai spune odată: “Da, eu sînt văcar… măi, directore! Uită-te la mîinile mele, așa adun eu banii”.
Pune totul pe seama glumei, dragul de el, dar numai sufletul și mintea lui știu prin ce trece. Se trezește în fiecare zi la 4 dimineața, se spală, se îmbracă și iese afară, dă de mîncare la vaci, le mulge, apoi pregătește laptele pentru cei care vin să îl încarce, să îl ducă proaspăt în fabricile de la Roma.
Din păcate, omul nostru nu are nici o zi liberă, pentru că patronul său nu a găsit nici o altă persoană cu care să-l înlocuiască, fie și pentru cîteva ore. Incredibil, veți spune, dar poate nici nu își dorește să îl înlocuiască pe Radu, știind că acesta îi conduce ferma ca și cum ar fi a lui. Pentru că vede cît de mult iubește el fiecare animal din ferma lui, cît suflet, trudă și răbdare pune în munca pe care o face zi de zi, săptămînă de săptămînă, an după an.
Am putea să ne imaginăm oare cum e să muncești fără o zi liberă, fără sărbătoarea de Crăciun, de Paști, fără o zi de naștere sau onomastică, în care să nu stăm acasă cu cei dragi? Și iată cum, printre noi, trăiesc oameni, care fac lucrul acesta. Și nu o fac pentru că le-ar fi drag de bani, ci pentru că, dacă și-ar lua liber, și-ar pierde munca și, deci, pîinea cea de toate zilele.
Se roagă la Dumnezeu să vină ziua în care va putea dormi și el după pofta inimii, cînd va putea ajunge la biserică duminică dimineața, ca orice bun creștin sau va încinge grătarul alături de prieteni, stînd la masă, fără să mai privească la ceas, fără gîndul că trebuie să meargă la muncă.
Cît de puțin cere omul nostru! Nu vrea case și mașini, nici bani cu sacul sau desfrîu… Își dorește o zi liberă pe lună, în care să facă tot ce-i trece prin cap. Cu toate acestea, își petrece tinerețea numai în ciubote, cu mîndrie și fără să se plece în fața greutăților. Ciubotele nu îi atîrnă ca plumbul de picioare, dar îi fac bătături ce dor în fiecare noapte și îi produc cîrcei durerosi, de care se plîngea bunica mea, săraca.
Apoi, după o zi de așa trudă, nici mîncare nu-i mai trebuie. Intră la căldură, își săruta copilul și nevasta, își unge mîinile cu cremă, doar-doar nu vor mai sîngera pînă dimineață, se întinde pe pat și adoarme. Un somn din acelea de se zice că ai murit și iar ai înviat. Își lasă ciubotele la ușă și adoarme liniștit, ca omul care știe că și-a terminat ziua cu bine. În el și alții asemenea lui găsim noi demnitatea de a merge înainte, mereu cu fruntea sus, deși ne petrecem tinerețea în ciubote.
Manuela SONEȚ
Roma, ianuarie 2012
Un comentariu
Complimente pentru articol! Poate citindu-l, multi vor intelege ca strainatatea nu inseamna cainii cu covrigi in coada, ci de multe ori un pumn de bani amari si spun amari pentru ca pentru banutii astia se fac compromisuri mari, pe care acasa putini le-ar face. Cati ar fi dispusi in tara sa munceasca in conditiile astea in care sa nu ai o zi libera, sa nu te poti dezlipi o zi de ferma( vacile nu au vacante,nu au sarbatori, nu au zile libere si nu au week-end) sa ai mainile crapate si bataturi in talpi si asta pentru un salariu modic? Pentru ca nu va imaginati ca la munca pe care o face eroul reportajului, primeste mult. Nici macar atat, ca de-ar fi bani in compensatie pentru tot efortul depus, ar fi un lucru pozitiv, dar banii nu sunt nici pe jumatatea efortului depus. Si cand spune acolo ca are mainile crapate, nu incercati sa spuneti ca exagereaza reportera, pentru ca toti isi imagineaza ca strainatatea are toate fermele dotate de sali de muls. Ar vrea bietul “vacar” sa fie si la ferma lui o sala de muls care sa usureze munca, dar nu e asa, sunt numai cateva aparate de muls la sutele de vaci care le are acolo in ingrijire. Automatizarea costa bani si de ce sa investeasca bravul patron zeci de mii de euro intr-o sala de muls, cand are omul pe care sa il sfruteze la maxim? Si uite asa se duc tineretile noastre printre straini, munciti si obositi la maxim, fara ca sa protestam si sa manifestam. Si asta pentru ca tara noastra aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta…ca de-am fi uniti, asa cum sunt toate natiile astea care se ajuta intre ei, nu am mai face muncile astea epuizante ca sa se umple buzunarele patronilor, am face pentru noi…
Complimente inca o data pentru articol si complimente tanarului si inimosului “vacar” pentru felul in care face munca cu demnitate!