Brugge, eterna iubire

 Am pornit într-o dimineață atît de devreme spre Brugge (am adoptat transcrierea în flamandă) încît nici nu se stinseseră luminile pe autostrada belgiană. Căci, după cum se știe, în Belgia, autostrăzile au un sistem de iluminat public precum străzile din orice localitate. Mi-am întrebat „ghidul”, Georges, scoțian get-beget, căsătorit și stabilit în Belgia din tinerețe, de ce se face această risipă. Mi-a răspuns, laconic, că produc prea mult curent și nu au ce face cu el.

În ghidurile turistice și în conștiința belgienilor, Brugge este cunoscut ca „Veneția nordului”. De aceea, cînd am intrat în oraș, m-am mirat să descopăr un oraș cu blocuri moderne și fără canalele specifice Veneției. Peisajul s-a schimbat însă rapid după ce am trecut peste un modern pod care face legătura între „orașul nou” și „orașul vechi”.

Un oraș prin excelență medieval: clădiri în cărămidă roșie, netencuite, înghesuite unele în altele, lăsînd doar spații pentru străzile înguste, pavate cu piatră cubică lustruită de urmele pașilor în secole de existență. Prietenul m-a ghidat printre străduțele înguste pînă la un punct unde am parcat, lîngă trotuar, după metoda franțuzească. Adică bară în bara vecinului, dacă e nevoie chiar le mai împingi ușor ca să încapă și mașina ta.

 Oraș-muzeu

 Am luat-o apoi pe jos spre Grand Place. Pe drum, Georges mi-a dat cîteva date din istoria orașului. Brugge, apărut în documentele vremii în anul 875, face parte din provincia Flandra, are peste 115.000 de locuitori, este un mare port și, dacă în Evul mediu, a fost un puternic centru comercial, cu o Bursă fondată în 1409, în prezent este un centru cultural prin excelență. Și, implicit, turistic. Consultînd un pliant luat de la recepția unuia din cele 175 hoteluri ale orașului, am încercat să stabilim cîteva obiective pe care am avea timp să le vizităm. Grea sarcină. Pentru că în afara catedralelor, mai erau 36 muzee (18 municipale și 18 ale altor entități locale și private), 12 teatre și săli de spectacole, 10 parcuri și, desigur, mi-aș fi dorit și o plimbare pe canalele orasului, adevărate bulevarde pentru miile de turiști. Bulevarde de apă, pe „malul” cărora debordează jardinierele cu flori multicolore așezate pe marginea balcoanelor locuințelor, a teraselor – sutelor de terase ale micilor restaurante – și pe balustradele podurilor arcuite, medieval, peste apele care au căpătat de-acum culoarea zidurilor clădirilor ce le străjuiesc.

 Festivalul ciocolatei

 Ajungem în Grand Place, piața principală a orașului. Aici, spre norocul și bucuria mea, era în plină desfășurare Festivalul ciocolatei, unul din cele 32 de festivaluri (17 muzicale și 15 culturale) ce se organizează anual în acest oraș. Dacă stai să socotești, din cele 365 de zile ale anului peste 300 sînt „ocupate” de activități culturale. Pentru că, trebuie să precizăm,  că în afara festivalurilor muzicale, în toate ipostazele de expresie ale acestei arte, cele 15 festivaluri culturale au o diversitate greu de înțeles pentru cei care privesc unilateral cultura. În rîndul festivalurilor culturale aici sînt considerate și Festivalul berii, Festivalul dantelei sau Festivalul ciocolatei, alături de Festivalul de teatru clasic (Aristidefest), Festivalul de teatru modern, Festivalul de dans classic, Festivalul de folclor etc. Aceași „constelatie” de „fapte de cultură” o întîlnim și în conținutul prezentat de cele 36 muzee: avem un Muzeu al lămpilor (Lumina Domestică), un Muzeu al ciocolatei, un Muzeu al berii, un Muzeu al „prăjirii cartofilor” (Fritmuseum), un Muzeu al spitalelor (Hospitalmuseum), Muzeul arbaletei, Muzeul diamantelor etc., alături de Muzeul de artă, Muzeul de arheologie, Muzeul de folclor, Muzeul Salvador Dali, la care se adaugă muzeele cultelor religioase (Beguinage, Jerusalem etc.) sau ale unor etnii care au scris istorie pe aceste locuri. Și chiar dacă Fotbal Club Brugge a fost înființat în 1891 și are un modern stadion cu 30.000 locuri pe care joacă o echipă de liga I, fiind și singurul club belgian care a jucat – în 1978 –  o Cupă a Europei împotriva lui F.C. Liverpool, nu există nici un muzeu al fotbalului și nici desele indicatoare spre stadion cu care ne-am obișnuit noi, la Piatra Neamț. Acest mod de a privi cultura este specific nu numai Belgiei, dar și în alte țări europene: Olanda, Franța, Anglia, Germania, Italia, Spania, Danemarca, Suedia, Finlanda, Portugalia, asta ca să mă limitez la cele pe care le-am văzut cu ochii mei. Aici, fapt de cultură autentic este cel care definește preocupările artistice, profesionale sau culinare definitorii ale popoarelor respective, cele care au fost factori de evoluție spirituală și materială de-a lungul veacurilor. Fie că este vorba de industria berii, a cartofilor prăjiți (mîncare națională în Belgia) sau, desigur într-un plan spiritual superior, de capodoperele pictorului Jan van Eyck de la mijlocul secolului XV ori creațiilor lui Georges Rodenbach, întemeietorul simbolismului literar,  amîndoi personalități născute în Brugge.

 Muzee

 Am ales cîteva obiective de vizitat și m-am îndreptat, mîngîind cu mîna zidurile clădirilor din cărămidă roșie care au rezistat, la fel ca și granitul pavajului, ploilor, apei și trecerii oamenilor care nu au avut prosteasca  ambiție să schimbe arhitectura definitorie pentru o comunitate și o cultură.

Am vizitat Muzeul Salvador Dali, Muzeul municipal (Groeningemuseum), Muzeul ciocolatei, St. Salvator Cathedral și Beguinage. Despre opera lui Salvador Dali nu doresc să fac aprecieri. Mi-a ajuns că am putut intra, privindu-i direct operele, în universal lui. La Muzeul municipal m-am pătruns de universul spiritualității flamande și a culturii secolului XV prin operele lui Jan van Eyck. St. Salvator Cathedral este un edificiu care te covîrșește fie că o privești din interior sau din exterior. Pe cît este de masivă în exterior pe atît pare de fragilă, grațioasă și plină de legende în interior. Fragilitatea este creată de stilul gotic al arcadelor interioare, stil care îți inspiră credința că aici te poți înălța spre Creator. Multitudinea vitraliilor colorate cerne și colorează lumina nordului umanizînd-o . Altarul, vast și simplu, din marmură albă pare un simbol al purificării. Tapiseriile ce îmbracă mare parte din spațiul dintre arcade te invită să gîndești că ești în casa ta. Așa cum marea orgă, așezată în pandant cu altarul, îți inspiră așteptare să auzi muzica divină a acestui lucru, biserică, creată pentru a uni Cerul cu Pămîntul.

În Brugge am vizitat și Beguinage-ul, un obiectiv turistic, cultural, social,religios, istoric. Beguinage definește un ansamblu de clădiri, cumulînd biserică, spital, ateliere de producție și locuințe, care găzduiește o comunitate religioasă autonomă, veritabile orașele în miniatură. Acestea s-au născut în secolul XII ca o necesitate de supraviețuire a unor comunități religioase în fața istoriei extrem de contorsionate a spațiului în care s-a format statul belgian. În prezent, în Belgia, mai precis în spațiul flamand, sînt 13 astfel de comunități, fiecare cu istoria ei, cu contribuția ei specifică la istoria și cultura Belgiei. Beguinage se aseamănă cu comunitățile mănăstirești de măicuțe de la noi, așa precum e cea de la Văratec sau Agapia. În acestea se produc și tapiserii, și broderii, dar găzduiesc și „braserii”, adică ateliere de producere a berii. Să amintim că Belgia produce peste 250 specialități de bere și că cele „mănăstirești” sînt printre cele mai renumite.

Oricît de puțin timp ai sta în Brugge, vei pleca cu gîndul să revii. Vei înțelege de ce a fost Capitala culturală a Europei (2002), de ce este declarat că făcînd parte din Patrimoniului cultural Mondial. Vei înțelege că, lucru dovedit, cultura este singurul motor al dezvoltării sociale și industriale. Că definiția de oraș turistic este totalitatea și multitudinea instituțiilor culturale, fie că acestea înseamnă biserici, muzee, festivaluri, meșteșuguri și obiceiuri care reflectă contribuția acelei comunități la specificul național. Brugge-ul, ca și Veneția nu înseamnă, în primul rînd canalele, bărcile și gondolele, ci instituțiile sale de cultură care pun în valoare aceste construcții ale omului, precum bisericile sînt legăturile noastre cu eternitatea.

Prof. Constantin Horia ALUPULUI-RUS