Unul dintre drepturile hidoase care te lovește la Praga este cel de-a fi jefuit. Nu era și nu este o surpriză. Cei pasionați de Discovery Channel sau Travel Channel n-au cum uita ușor documentarul despre cum te execută, aproape fără a-ți da seama, taximetriștii și hoții autohtoni din capitala Cehiei. Dar, să-ți treacă prin cap că o mașină va fi spartă în curtea interioară a unui hotel important, părea prea mult. De fapt, avea să iasă la iveală câteva zile mai târziu, se poate și mai rău.
Hotelul Golum, aflat undeva la o periferie liniștită, arăta perfect pentru o parte din scopul deplasării. Acolo erau cazați cei mai importanți lideri ai Federației Mondiale de Fudokan. Interviurile programate, cel puțin cu Ilija Jorga, fondatorul stilului, proaspăt validat președinte executiv, și cu președintele Rajeev Sinha, plus un pic de documentare despre protagoniști uitați ai încălcării embargoului de către România, la vremea războiului împotriva Serbiei, păreau o formalitate. Invitația oficială la Campionatul Mondial de la ei venea, personal de la Ilija Jorga, sârbul-român de patrimoniu mondial din neamul lui Nicolae Iorga. Agenda era completată de-o a doua invitație, anume la recepția oficială de Ziua Națională a României, pe 27 noiembrie, urmată de un interviu cu Excelența Sa Daniela Gîtman.
Ajunși la Golum, la limita timpului pentru punctualitate din cauza unui trafic infernal în zona Brno, îngerul păzitor româno-american, Mike Apan, lasă autoturismul în parcare, lipsit de griji, doar văzuse o cameră de supraveghere. Ne schimbăm în viteză și fugim la recepție, ghinion!, cu un taximetru. Ghinion înseamnă că pe banii noștri am făcut turul capitalei. Despre fastul și succesul acțiunii de la Corinthia am scris deja. Oficial, dura până la ora locală 20. În jurul orei 21, ne întoarcem la hotel să rezolvăm formalitățile de cazare. În parcare descoperim luneta spartă și lipsa genți cu laptopul lui Apan. În grabă, îl lăsase în portbagaj. Eram bucuroși că nu-i furaseră echipamentul sportiv și nu ajunseseră la o icoană cu destinație specială, realizată de Ciprian Istrate, uitată în mașină. Avea, apoi, să înceapă un program de balamuc nocturn greu de imaginat în România, cea ținută în afara spațiului Schengen.
Primul apel la poliție este făcut imediat de la barul-recepție al hotelului. E momentul când comportamentul recepționerului începe să devină suspect. Deodată, nu mai pricepe engleză și zice că toate camerele de supraveghere sunt pentru decor, pentru intimidare. Jumătate de oră mai târziu sunăm noi la 112, ca europenii. Recităm toată întâmplarea cu dicție. Reclamăm că nu vine poliția și suntem informați că niciodată nu sosește așa de repede. Încă un amănunt: suntem întrebați dacă e vreun diplomat între noi. Declarăm adevărul, nu e. Dacă mințeam, ce se întâmpla? Timpul trece, poliția pragheză nu apare. După mai bine de un ceas, Apan își aduce aminte că Unchiul Sam apără cetățenii americani oriunde în lume. Nuanța noastră era limpede: durea jaful cât durea, dar mai mult lipsa de reacție a poliției. Nimerește din greșeală la Ambasada SUA din București. E trimis la plimbare. Încercăm în disperare pe numărul roșu, de urgențe maxime, al ambsadei noastre, de fapt al consulatului. Intră robotul. Plini de draci, nu lăsăm niciun mesaj. Și se întâmplă minunea! Nu, nu vine poliția. Suntem sunați de pe numărul de urgență. De serviciu era însuși consulul general al României. Văzuse apelul de pe număr românesc și, urmând procedura, a întors telefonul. E amabil, ne încurajează, dar n-are ce face până nu vine poliția. Afăm că intrarea robotului e semn că linia-i ocupată.
Într-un târziu, peste mai bine de două ore, vine o mașină inscripționată cu doi tinerei la bord. Unul știe ceva engleză. Fac poze și hotărăsc că e inutil să caute amprente. Îi spunem faza cu suspectul de serviciu și expunem convingerea că s-a lucrat la pont. N-ar fi întrebat de camerele de supraveghere nici să-i arunci în Vltava.
Descinderea lor la locul faptei ca descinderea, dar ce te faci cu documentele? Ne îndeamnă la calm, iar apoi să trecem dimineața pe la secție după procesul-verbal și alte hârtii de constatare, scrise în cehă. Apan urma să le semneze pe încredere. Europenii ăștia neasemuiți de la Praga n-au auzit de traducător autorizat asigurat de ei. Dacă vrem, să ne aducem. Culmea, unul care fusese cu afaceri pe la Toșorog cu câteva zile în urmă, descoperit la recepția ambasadei, ne lăsase o carte de vizită. Cum naiba să-l suni la miezul nopții?…
Așa se face că, animați de iluzia descoperirii vreunui șef luminat la sediul secției, pornim după ei. Clădirea mai are puțin și se prăbușește. Înăuntru, încă doi „operatori” perfect aerieni, plus o mașină de scris mecanică marca „Robotron”. Adică, veche, antică și de demult. Incredibil, funcționează. Urmează ce nici în filmele cu milițieni români tâmpiți nu vezi: lui Apan i se cere seria laptopului! Spre mirarea cehilor, sună în SUA de unde află toate detaliile tehnice despre model, mai puțin seria. Datele se trec în procesul-verbal, probabil. Reluăm chestiunea cu suspectul și insistăm să figureze în documente. Cu tupeu, vorbitorul de engleză ne reproșează că nu i-am pomenit asta la locul faptei. Îi arăt reportofonul, însă, probabil, nu știe la ce folosește. Ca așteptarea să treacă mai ușor, fac poze în interior și întrebăm de procentul de prindere a unor asemenea spărgători. Sunt informații confidențiale, nu se pot divulga. Nervos, Apan le oferă încă un amănunt. Laptopul său e făcut să funcționeze la 110 V, ceea ce-l individualizează cu certitudine în zestrea hoților praghezi. Polițiștii se uită la noi de parcă ar fi auzit prima dată că tensiunea la priză, în SUA, nu e 220 V.
Un lucru remarcabil se cuvine, totuși, semnalat. Nu au scris documentele pe „Robotron” – aveau calculatoare, aveau și imprimante. Când credeam că scăpăm, hăt după ora două dimineața, ne cer codul poștal al adresei lui Apan din România, că altfel sistemul nu procesează informațiile. Ok, fratele „goagăl” să trăiască! Cum altfel reușeam noi să butonăm un computer de poliție la Praga?
În fine, ajungem la „spectacolul” cu semnarea actelor de constatare întocmite în cehă. Ca supliment, polițistul care bâiguia în engleză acceptă să scrie cu mânuța lui niște date de contact, drept suvenir. Are și număr de „înmatriculare” pe insignă: 323300.
Ne întoarcem la hotel, sătui de atâtea drepturi euroatlantice. Descoperim monitoarele, observăm cum camerele de luat vederi funcționau bine-mersi. Ne enervăm, luăm bagajele și fugim la un alt hotel dintre cele arondate evenimentului, nu înainte de a lăsa mașina într-un service non-stop. Nimic de zis, un ceh cu nume indonezian și un frate sârb ne-au ajutat să lăsăm mașina în siguranță, apoi să nimerim hotelul. Acolo, când îi numărăm stelele, brusc, ne aducem aminte de Elena Udrea. Oricum, nimeni nu avea pretenții decât la un pat și-un duș. Deloc surprinzător, George Schlauder (un eminent biochimist de nivel mondial), celălalt american invitat la Ziua României, m-a crezut pe cuvânt când îi povesteam ce dor îmi e de Poliția Română.
Ce avea să iasă la iveală mai târziu nu ține doar de spargerea unuia dintre autocarele noastre venite cu sportivi, două zile mai târziu, în parcarea altui hotel. Poliția cehă, mândră purtătoare a mărcii Schengen, și-a dat măsura capacității inclusiv pe teritoriu diplomatic. Cu destul timp în urmă, a fost spart un autoturism cu numere de Olanda în fața reședinței oficiale a ambasadorului român, tot sub camerele de supraveghere. Până azi, nici urmă de hoți.
Luni, pe 2 decembrie, a sosit geamul. S-a montat repede și am întins-o spre țară mâncând… autostrada, nu înainte de a-l ierta de toate păcatele pe Jiri Purs (altfel unul dintre dezorganizatorii sistemului informatic al campionatului), care s-a ocupat să plecăm în bună regulă. Actele inutile de la poliția cehă vor fi bine păstrate. Poate sună cineva de la Discovery sau Travel Channel.
Pagini realizate de Viorel COSMA