Un ambasador strălucit la Praga, Excelența Sa Daniela Gîtman

Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Cehă, Daniela Gîtman, aparține grupului de diplomați de carieră, lansați și consacrați după Revoluție, indiferent de pregătirea profesională anterioară. În 2004-2008 a prins o perioadă formidabilă la Washington, mai bine de un an (septembrie 2006-decembrie 2007) conducând efectiv ambasada noastră din poziția de însărcinat cu afaceri ad-interim. Într-o zi, dacă-și va scrie memoriile, capitolul despre întâlnirea lui George W. Bush cu Traian Băsescu, în Biroul Oval, va fi de mulți învățat pe de rost. Excelența Sa a fost acolo, în Biroul Oval.

La post la Praga e din ianuarie 2009. Activitatea ambasadei, pe partea ei publică, e o dovadă despre cum omul sfințește locul. Când locul e o veritabilă placă turnantă a diplomației și altor multe interese cel puțin europene, devine limpede că interesul național se slujește și se apără cu meseriași. Nivelul relațiilor dintre două țări e dat și de nivelul reprezentării diplomatice. Una e să ai profesioniști, ca în acest caz, alta să asiguri unora vacanțe plătite.

Unii cred că la Praga e veselie, nepricepând că este o capitală foarte grea și importantă.

Asta este percepția. Oricât te-ai strădui s-o schimbi, nu se poate peste noapte..

De unde vine percepția asta că la Praga, ca diplomat, te-ai afla în vacanță?

E și din faptul că nu au au venit aici să simtă pulsul pieței, după Revoluție. Eu chiar am vorbit cu mulți prieteni de-ai noștri cehi, care mi-au explicat fenomenul. Stând împreună forțat în spațiul comunist, în momentul când s-au rupt lanțurile fiecare s-a uitat către Occident și a început cursa aia nebunească de-a ajunge cât mai repede acolo. Tot ce-a fost prost în trecut, a fost imediat rejectat în competiția asta nebună către Occident. Acum, departe de mine gândul de-a spune ceva bine despre comunism, Doamne ferește!, însă au existat niște lucruri tradiționale, respectiv piețele noastre, faptul că ne cunoșteam, socializam la nivelul societății civile, cât de cât erau niște schimburi, care după părerea mea nu trebuiau rejectate. Dar e de înțeles. În primii ani, tot românul, tot cehul a vrut să vadă Parisul, a vrut să vadă Londra – ce le fusese interzis atâta timp, 45 de ani și mai bine.

Și percepția?

Dacă vă uitați pe hartă, cehii stau cu spatele la noi în fuga asta spre Occident, unde-i ținta. Noi îi vedem încă pe ei, și geopolitic, și geostrategic, din spate. Culmea este că din punct de vedere economic ei au revenit mult mai repede la realitate și oamenii lor de afaceri au venit către România. Avem 500 de companii cehești, mai mari sau mai mici, care fac business în România.

Companii românești în Cehia?

Hai să zicem cinci, maximum. Dar sunt filiale stabilite în Cehia, cum are European Drinks. Nu am o companie românească mare, puternică să fi venit pe piața cehă. Ne uităm pe hartă și spunem că Austria, Germania, Polonia sunt piețe mari de desfacere și ne canalizăm toate energiile în țările respective. La Praga, în Cehia, nu. Totuși cehii au o industrie foarte bună. Ei sunt, cum se spune, cei mai îndemânatici din Europa, mecanic vorbind. Sunt șurubarii Europei! Pe parte cel puțin tehnică am fi putut face niște colaborări extraordinar de bune pentru noi. Cel puțin pentru moment, nu există apetit de a cuceri piața cehă. E mică, e și dificilă. Câteodată ei mai glumesc și spun că sunt un land german și sunt inundați de produsele germane. Plus faptul că ei înșiși sunt foarte dinamici și produc foarte multe lucruri pe plan local.

Bun, adică rău. Lăsăm lucurile așa? Nu intrăm în joc prin pârghii politice?

Vedeți, în America, ani de zile după Revoluție, ce a tras foarte mult relația bilaterală – până când politicul a recuperat – a fost colaborarea militară și economică, ultima fiind dinainte de Revoluție. Erau companii americane care aveau cărări bătătorite. Noi, după Revoluție, am cam abandonat aceste cărări, au crescut buruienile. Acum, cehii mai defrișează către România, dar noi în afară de turism la Praga, un oraș fabulos, nu vedem altceva. S-a mai întâmplat ceva: pentru turism tot criza a creat oportunitatea. Românul s-a dus în Franța, s-a dus în Italia, în Spania, o dată, de două ori, de cinci ori. Venind criza s-a reorientat spre locații prietenoase ca buget și care sunt relevante din punct de vedere istoric, turistic. Acuma s-a devalorizat coroana cehă la intervenția Băncii Naționale și Crăciunul și Revelionul sunt mai suportabile, nesperat aș spune eu.

Cum resimte direct această situație un diplomat de carieră? Nu vorbesc despre cei trimiși la post ca o recompensă, cum găsim în toată lumea…

…Sunt puțini, sunt mai puțini la noi.

Și americanii fac la fel. Uneori au avut diplomați adevărați la București, dar au trimis și obligații în vacanță în România. Revin la ce resimte diplomatul de carieră.

Sigur, zic eu, e multă treabă de făcut. Începi să te uiți ce poți să inventezi ca să îți faci vocea auzită cât mai bine. Adică, vedeți, spre deosebire de alte relații bilaterale, la noi este exact invers, relația politică e foarte puternică. De ce-i atât de puternică? Sunt argumente istorice și câteva gesturi făcute de unii față de alții. Practic, vorbim de o relație puternică după primul Război Mondial. Gândiți-vă cât de important este faptul că după acel război s-au creat trei state independente, Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Mă rog, și Polonia cu povestea ei, dar din astea trei numai noi am rămas întregi. Cum ziceam și la Ziua Națională, ați văzut, e foarte important faptul că sărbătorim 95 de ani împreună. E o bază solidă pentru dialogul politic. Pe relația cu Cehia, politicul merge foarte bine, e un dialog foarte vibrant. Politicul ar trebui să-mi tragă economicul mai mult.

Care e marja în care vă puteți mișca, în care aveți independență în acțiune?

În momentul în care cehii sau companiile cehe vin către ambasadă și te roagă să îi ajuți să intre pe piața românească, e foarte simplu pentru că ei și-au setat deja opțiunea de a explora piața românească. Atunci, bați la porți deschise cu tot ce vii tu să prezinți, și situații, și cifre, și oportunități. Grav este că anii de criză au afectat și mai mult interesul companiilor românești către piața cehă. Oricât ne-am strădui noi să spunem „Haideți la târguri, haideți să facem misiuni economice!”, nu ajunge. Degeaba mă duc eu să vizitez regiuni – sunt 13, face parte din fișa postului – și mă întâlnesc cu guvernatorii, cu primarii, cu camerele de comeț și vorbesc despre oportunitățile din România, deci degeaba mă duc să fac asta, dacă oamenii de afaceri din România nu sunt interesați deocamdată să descopere Cehia. Invers, încă o dată, și-au găsit calea. Categoric, se poate face mai mult.

Ați pomenit acea goană spre Occident, după 1989, comună țărilor ex-comuniste. Peste ani, pe partea noastră, în diverse relații bilaterale, se evocă des colaborările militare, cele diplomatice în momente de criză internațională, valorile culturale, dar n-am auzit niciodată cât de bine s-ar simți oamenii de afaceri străini în România, că nu-s furați, că nu-s fugăriți de fisc, că nu-s jumuliți. Prindem în timpul vieții un asemenea moment?

Prindem, sunt convinsă că da. Eu am un dialog foarte deschis și foarte activ cu colegul meu ceh de la București. Nici nu se poate altfel, fără coordonare. Practic, amândoi suntem dedicați avansării relației bilaterale. Nu sunt probleme extraordinar de mari, nu am auzit companii cehe care să se plângă de birocrație, de corupția din România.

E un caz fericit?

Nu, este altă mentalitate. Cum să vă spun, realitățile noastre sunt extraordinar de similare.

Nu sunt surprinși?

Nu, pentru că realitatea din țara lor nu e cu mult diferită și atunci înțeleg și pot să vadă unde este punctul forte al unei dezvoltări spre bine, sau să vadă unde suntem în urmă. Nu sunt atât de vocali, surprinși de lucrurile care nu merg bine pentru că au explicația lor, au trăit același lucru, știu și recunosc că din tot ce s-a întâmplat în comunism, în România a fost cel mai rău. Discursul diplomatic al României, când am spus că am plecat de la zero – „We started from the scratch!” –, este foarte real. Pe timpul comunismului ei au fost mai avansați decât noi și-atunci, privind prin lentilele propriei experiențe, înțeleg niște lucruri și pot să ajute schimbările fără să faci valuri, fără să fim tot timpul dezamăgiți, supărați. Aicea vă spun că este un punct forte extraordinar, că mentalitățile noastre colective, în baza experiențelor triste pe care le-am trăit până la urmă, ajută la înțelegere la cooperare. Pornim, mai mult sau mai puțin, de la o bază comună de probleme.

Unde plasăm corupția?

Corupția?… Da, există, nu putem spune că nu există. Există și aici, și în țările vecine, există peste tot. Ce facem ca s-o oprim? Cum ne întâlnim unii lideri sau chiar pe partea de societate civilă? Sunt voci – și aici, și la noi – care vor să schimbe lucrurile. Au ce să discute, fac schimb de experiență, de bune practici. Ce-mi lipsește – aici s-a lucrat foarte mult și, zic eu, avem niște rezultate mulțumitoare – e aducerea liderilor din societățile civile în contact direct.

Mă uit la dumneavoastră, vă ascult și sufăr în loc să mă bucur.

Praga este o capitală foarte efervescentă din punct de vedere al conferințelor, seminarelor, al liderilor europeni și central-europeni pe care-i invită să vorbească pe teme de interes. Aicea, din punctul meu de vedere, Republica Cehă e un exemplu și pentru noi. Și noi am început a fi foarte prezenți, mai dinamici în a pune în fața opiniei publice din România niște lideri care vorbesc și care au niște idei interesante. Poate mai coagulează un pic din solidaritatea noastră, din opiniile noastre despre cum trebuie să facem mai bine.

Ați văzut poate, la Ziua Națională, că au venit reprezentanți ai Asociației de prietenie Cehia – România. Cred că vi i-am prezentat. Ați văzut cât de frumos vorbesc limba română, sunt impecabili.

Marea mea preocupare la ora actuală este ca de la acești oameni care simt autentic românește – mulți și-au făcut studiile în anii ’60 în România, sunt economiști, arhitecți, ingineri – și care au rămas cu o legătură foarte puternică, emoțională, sentimentală față de România, generațiile tinere să preia tradiția asta.

Nu știu dacă ați reținut, în urmă cu două luni, când a venit președintele Senatului ceh la București, mesajul lui, dincolo de cel politic, că ne susține cu Schengen-ul, că avem o relație solidă, a fost despre datoria noastră comună de a ne educa tinerele generații în spiritul acestui potențial bilateral. Pentru mine mesajul acesta a fost extraordinar.

Apropo de Schengen, să-i zicem o experiență în derulare, poate un ambasador să facă mai mult decât face țara? Cam cât poate să pluseze prin talentul său, prin experiența sa? Resimte repede că-i lipsește suportul din țară?

Pe dosarul explicit cu Schengen nu a lipsit suportul din țară, asta vă spun sigur. Acuma știți, ține de arta diplomației, se spune că trebuie să împarți o prăjitură astfel încât fiecare să creadă că a avut bucata cea mai mare…

Aici americanii sunt desăvârșiți. Ați învățat treaba asta la ei?

Da, da…

Sunteți un grup de diplomați trecuți prin Washington, într-o anume perioadă după 1990. Se vede o mare diferență între ei, între dumneavoastră și ceilalți.

Sigur, experiența americană este extraodinară pentru că, practic, acolo se întâmplă totul, totul pulsează acolo, acolo se face lumea. Dacă ai șansa să fii conectat la chestia asta este extraordinar, e foarte util.

Schengenul?

Diplomația poate să fie foarte eficientă în a susține un punct de vedere, însă întotdeauna în punctul de vedere pe care-l susține – prin „chimia” personală, prin relațiile personale pe care ți le faci dincolo de ce spui la masă „on the record”, dincolo de diplomația asta a tăcerii, a prieteniei – contează foarte mult limita care este dată de mandatul pe care fiecare ambasador îl primește de acasă în a-și reprezenta țara. Degeaba ești tu foarte bun și ai prieteni foarte buni, dacă instrucțiunile de acasă bat în altă parte. Ne respectăm din punctul ăsta de vedere. Nu suntem de acord, dar și unii, și alții suntem plătiți de guverne să facem o treabă bune, să reprezentăm cum trebuie țările noastre, guvernul, președintele. Există limite, dar asta nu înseamnă că sunt tensiuni. Vreți să vă spun că am avut colegi care nu erau favorabili aderării noastre la Schengen și care în particular îmi spuneau cât de rău le pare, că se simt stânjeniți? Totuși, trebuie s-o facă.

Noi am mai avut niște suferințe, niște tristeți, înainte de aderarea la NATO și UE. Veneau de la Grupul de la Vișegrad, format în 1991, inițial cu Cehoslovacia, Polonia și Ungaria. Își amintește cineva? Și atunci plângeam, uitându-ne cum ne-o iau alții înainte.

Grupul, inițial, a fost un experiment al lui Havel. Dacă citiți meoriile sale, a pornit practic de la o platformă pe care să aducă împreună societățile civile în așa fel încât să găsească niște proiecte comune ca să ridice țările lor. Ulterior, grupul s-a sofisticat, a primit tot felul de instrumente, a devenit foarte activ, lucrează foarte bine împreună. Mă uit că în special segmentul ceh și slovac este foarte puternic. Ei se reprezintă reciproc în capitale unde celălalt nu există, au un fond comun pentru proiecte culturale și de diplomație publică, lucrează împreună în ambasade ca să mai reducă din costuri. Își permit pentru că, cel puțin pe segmentul ceho-slovac, au foarte multe lucruri în comun.

Noi am resimțit grupul pe segmentul maghiar.

L-am resimțit, cum să vă spun eu…

Am exagerat noi, atunci?

Nu cred c-am exagerat. Pentru că vorbeam de limite, există momente în care trebuie să iei atitudine. Trebuie să iei atitudine pentru că, altfel, și ceilalți te percep ca fiind permisiv. Spun că ăla n-are o problemă. Dacă n-a zis nimic, înseamnă că nu are o problemă… Și nu-i așa.

Revenind la Grupul Vișegrad, eu înțeleg nevoia de identitate central-europeană. În istoria vremii, în anii ’90, pot să înțeleg și de ce s-au unit cele 3, apoi 4, au ceva de lucruri de împărțit în comun. Însă, să știți, tendințele astea de revizuire a istoriei promovate de unii oameni politici sunt resimțite cu precauție și insatisfacție de mai mulți, chiar și în grup. Aici (la Praga – n.a.), discursul ăsta, pe problema sudetă sau Trianon, nu mai are loc astăzi. Discursul lor, zic eu, cred c-ar trebui să meargă în cum să facem grupul ultimilor sosiți în Uniunea Europeană să recupereze și să devină autentici vest-europeni în așa fel încât linia asta de fractură între „noi, vechii” și „voi, noii” să nu mai existe, cu mențiune specială România și Bulgaria. Asta este marea provocare.

Apropo de provocări, eu observ un pic altfel un eveniment recent de la București, care nu a fost o premieră, cum se crede pe-acasă. La forumul Europa Centrală și de Est – China, al treilea după Budapesta și Varșovia, au participat 16 țări din zonă, 10 find membre al UE. Se discută în mediile diplomatice? Sunteți întrebată ce avem în cap cu China?

Tocmai ăsta a fost sensul negocierilor pe textul convenit de liderii noștri la sfârșitul reuniunii, grija de a nu crea percepția că se construiește cumva un format paralel, separat de Uniunea Europeană în relația cu China. Acuma, alternative, nu neapărat la Uniunea Europeană, ci complementare, sunt firești să le căutăm. Și Uniunea Europeană a traversat o perioadă complicată. Poate așteptările noastre, mai ales ale generației noastre, de a ne dezvolta în ritmul pe care-l doream, nu au fost întotdeauna susținute în practică. Atunci, e normal să te uiți în alte părți, nu poți să mizezi totul pe o singură carte. Cine face asta nu e un om politic sau nu-și apără țara. Trebuie să te gândești la soluții. China este o soluție complementară. Cehia a venit la București și vrea să organizeze summitul de anul viitor cu China, în condițiile în care 85% din economia sa e orienată către export, și 60% din 85% sunt către Uniunea Europeană. Caută alternative și, vă spun, au găsit 7 țări de prioritate absolută pentru promovarea relațiilor economice și a exporturilor cehești. Niciuna nu-i din Europa! S-au dus în Indonezia, Singapore, Thailanda (care a fost declarată țara anului, aici!), Brazilia și altele… Vedeți, nu vorbim de Uniunea Europeană. Au o strategie pe următorii 5 ani cu aceste țări. Trebuie să se dezvolte alternativ, trebuie să găsească alte piețe de desfacere. Noi nu putem să stăm numai cu fața la spațiul comun european, nici nu e firesc să fie așa. Nu cred că s-a pus vreo clipă problema să rămânem închistați în grupul european. De altfel, uitați-vă și la Germania, Franța.

Pe mine mă enervează politica de dublu standard. Nucleul acela dur european, cel vechi, interzice celor tineri ceea ce ei fac perfect liniștiți. E ca și cum ne-ar da la o parte să se ducă ei.

Noi am pierdut niște piețe tradiționale nu din cauza aderării la Uniunea Europeană, ci pur și simplu pentru că n-am avut forța suficientă la vremea respectivă de a ne menține relațiile în viață. Pur și simplu, nu au fost suflul, energia necesare, interne până la urmă, de a menține relațiile astea.

Chiar am urmărit discursul premierului chinez în Parlamentul României, a fost un mesaj neașteptat de puternic vizavi de tot ce înseamnă România.

Eu mă uitam și la vizitele ministrului ceh de Externe, împreună cu ministrul Comerțului, din ultimele luni: India, Brazilia, Qatar, Arabia Saudită, Irak, Israel. Ei spun că în Uniune ne vedem cu prilejul reuniunilor europene și a grupurilor de lucru, dar toată energia lor este canalizată către destinații din afara Uniunii Europene. Mi se pare fabulos. Asta încercăm și noi să facem. Iar China este, nu e vorbă mare, o putere care va rivaliza cu SUA în puțini ani.

interviu realizat de Viorel COSMA