Cronica deportărilor din Basarabia
Dacă în literatura istorică sovietică de până la restructurarea gorbaciovistă despre deportarea din 13 iunie 1941 nu s-a scris nici un rând, în presa de peste Prut din anii 1941-1944 și în unele studii cu caracter istorico-publicistic, apărute în acel timp, tema deportării a fost tratată frecvent. S-a remarcat în acest sens îndeosebi ziarul ” Raza”, condus de Vasile Țepordei, iar aceasta nu „dintr-un calcul negustoresc, anume pentru menținerea unui tiraj al gazetei”, ci pentru că toți colaboratorii săi doreau ca toți românii moldoveni, indiferent dacă au fost deportați, arestați sau mobilizați, trimiși la lucru, „indiferent când s-a făcut aceasta, la 13 iunie 1941 sau mai înainte ori mai târziu acestei date”, să revină la vatră.
Poșta durerilor și a bucuriilor
Ziarul avea o rubrică specială închinată deportărilor din Moldova – „Poșta durerilor și a bucuriilor” – prin intermediul căreia cititorii ziarului încercau să afle date de la cei întorși din „iadul roșu” despre apropiații lor deportați.
Rubrica era redactată de Sergiu Matei Nica, ce, pe drept cuvânt, poate fi considerat și primul specialist în istoria deportării din anul 1941 din Moldova. Drept dovadă este și faptul că, la sfârșitul anului 1942, Ministerul Afacerilor Străine al României îi comandă un studiu despre „Tentativa Sovietelor de a disloca populația românească a Basarabiei și invazia elementelor rusești în această provincie în 1940-1941”. Tot atunci același minister îi solicita lui V. Țepordei întocmirea unui studiu despre „Lupta românilor basarabeni pentru desrobire de sub jugul rusesc” și despre „Ocuparea Basarabiei de către Rusia Sovietică în 1940 (de la acceptarea ultimatumului și până la instaurarea administrației bolșevice).
Nu știm dacă Sergiu Matei Nica a scris studiul propus lui de către ministerul amintit mai sus, dar problema deportărilor l-a preocupat și în anii 1943-1944. Despre acest fapt ne vorbesc articolele publicate de el în această perioadă în paginile ziarului Raza. Atât timp cât nu dispunem de materiale documentare din arhivele sovietice referitoare la deportări, concluziile sale rămân pentru noi importante, fiindcă presupunem că în urma apelului său publicat în Raza, Sergiu Matei Nica a folosit, pentru a-și scrie articolele, „documente, date, fapte, fotografii, sentințe de condamnare de către organele N.K.V.D.-ului, cazuri speciale de deportare, mărturii oculare despre modul cum au fost ridicați, îmbarcați în căruțe, vagoane sau pe jos și trimiși în convoiuri cei deportați la 13 iunie 1941, precum și mai înainte…”, primite la redacție, de la toți cei care le posedau. (Deja în octombrie 1942 „Poșta durerilor și a bucuriilor” primise din toate părțile Basarabiei „mii de scrisori, ba chiar tabele întregi nominale, certificate de primărie, o dată cu care se cereau vești despre deportați”). Iar în ceea ce privește deportările, Sergiu Matei Nica era convins că ele urmau să continue și după 13 iunie 1941: „Ceea ce este sigur – scria el în articolul „Sistemul de deportare al bolșevicilor” – e că dacă n-ar fi început la 22 iunie războiul sfânt de alungare a hoardelor pângăritoare, o altă noapte, poate mai groaznică ca cea dintâi, ar fi decapitat ultimele elemente de rezistență românească în Basarabia”. Au fost deportați din Basarabia, după părerea lui, 250 de mii de oameni.
Vasile Țepordei, care a fost și el preocupat mult timp de istoria deportării din 13 iunie 1941, considera că în acea noapte de tristă amintire din Basarabia au fost deportate 300 de mii de suflete și că „la 23-24 iunie trecut (anul 1941 n.a.) urmau să fie ridicate alte sute de mii, ca în 5 loturi să se lichideze moldovenii din Basarabia. Și dacă nu izbucnea războiul sfânt, planul s-ar fi executat întocmai și azi am fi avut o Basarabie pustiită de tot ce-i suflet românesc…”.
În anul 1942 Guvernământul Basarabiei a ordonat ca toate primăriile Basarabiei să întocmească tabele cu cei „asasinați, deportați și arestați de către bolșevici”, pentru a se cunoaște exact numărul lor. Datele totalizate au fost publicate în studiul scos de sub tipar de către Guvernământ – „Basarabia desrobită”. În lucrare se constata: „numai în primul an de stăpânire (bolșevicii n.a.) au izbutit să smulgă și să facă să dispară din Basarabia circa 100.000 de oameni sub diferite forme și pretexte: represalii administrative (munci silnice dincolo de Nistru), concentrări de lucrători, deportări și asasinate. Românii reprezentau 97 % din acest total”. Și, după opinia autorilor acestui studiu, deportările „trebuiau să urmeze și mai departe, într-un ritm și mai accelerat până la completa desrădăcinare a poporului românesc din Basarabia”.
Deportarea tuturor românilor- o ipoteză credibilă
În opinia noastră, ipoteza că stalinismul prevedea deportarea tuturor românilor din Basarabia în Siberia merită atenție. Se știe că în anii stalinismului deportările în URSS au fost practicate destul de frecvent. Fără nici o vină au fost strămutate parțial sau în întregime în „Siberii de ghiață” zeci de popoare. Aceasta s-a înfăptuit conform hotărârii Consiliului de Miniștri al RSSM nr. 509 ss (strict-secret n.a.) din 28 iunie 1949, „Cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor moșieri și a marilor comercianți”, care, ca și cele adoptate în țările baltice în primăvara anului 1940, a avut la bază o hotărâre a Consiliului de Miniștri al URSS.
Hotărârea de la 28 iunie conținea 5 puncte. Primul dintre ele prevedea confirmarea listelor de „chiaburi, foști moșieri și a marilor comercianți” care trebuiau să fie deportați, prezentate de comitetele executive ale sovietelor orășenești și raionale de deputați ai poporului din RS.S. Moldovenească, în număr total de 11.342 familii. Conform punctului 2, listele întocmite pe raioane urmau să fie transmise Ministerului Securității de Stat al RSSM, pentru a se verifica toate datele referitoare la persoanele incluse în liste și a li se preciza domiciliul. Familiile introduse în liste, dar care conțineau persoane ce își făceau serviciul în Armata Sovietică, care erau decorate cu ordine și medalii de luptă și de muncă ale URSS, care aveau merite deosebite față de statul sovietic, urmau să fie excluse din liste. Restul familiilor urmau să fie deportate pe viață în regiuni îndepărtate ale URSS.
Punctul 3 permitea celor deportați „să ia cu sine valori, bani, îmbrăcăminte, încălțăminte, veselă și alte obiecte casnice, inventar agricol, meșteșugăresc și casnic… precum și o rezervă de produse alimentare în valoare totală de 1500 kg (1,5 tone) de fiecare familie.
Penultimul și ultimul punct al hotărârii respective au încredințat operațiunea de ridicare a deportaților Ministerului Securității de Stat al RSSM și au prevăzut adoptarea unei hotărâri suplimentare care ar fi stabilit ordinea de confiscare și folosire a averii deportaților.
Timpul operațiunii în hotărârea de la 28 iunie 1949 nu a fost indicat. Acesta se fixase în hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS de la 6 aprilie 1949: începutul operațiunii a fost stabilit pentru 6 iulie 1949, ora 2, încheierea ei pentru 7 iulie 1949, ora 20.
Trupe și activiști pregătiți pentru deportări
Pe data de 6 iulie în Republică au fost aduse trupe cu experiență corespunzătoare, acumulată anterior în alte regiuni ale URSS, inclusiv țările baltice (în primăvara anului 1949 din Lituania au fost deportate 9.633 de familii, din Letonia 10 mii de familii și din Estonia 21 de mii de oameni), pregătindu-se 30 de eșaloane (1.573 de vagoane pentru vite), în care deportații trebuiau să apuce calea Siberiei.
În scopul acordării ajutorului necesar organelor sovietice de pe teren în acțiunile ce țineau de deportare, Biroul CC al PC(b) al Moldovei a delegat în raioanele și orașele republicii două grupuri de împuterniciți ai Comitetului Central al partidului și Consiliului de Miniștri al republicii. Primul grup era alcătuit din șapte persoane: Tereșcenco P.F., trimis la Bălți; Cașnicov F.I. – la Soroca; Corneev N.G. – la Chișinău; Kvasov G.V. – la Cahul; Troian T.I. – la Orhei; Ilinschii F.G. – la Bender; Kozîrev A.V. – la Rîbnița. Al doilea grup, compus din 60 de împuterniciți, a fost delegat în raioanele republicii.
Deoarece pregătirea deportării s-a efectuat în secret, în unele raioane timpul începerii n-a fost cunoscut până în seara de 5 spre 6 iulie, nici chiar de către secretarii organizațiilor raionale de partid. Activiștii raionali și sătești care au participat la ridicarea deportaților au aflat despre deportare și că vor participa la ea cu puțin timp înainte de începutul operațiunii. Au fost adunați la Sovietele raionale și sătești sub diferite pretexte: pentru a discuta desfășurarea colectivizării în raion sau localitate, pentru a discuta pregătirea colhozurilor și a țăranilor individuali pentru recoltarea și livrarea cerealelor la stat, pentru a discuta respectarea legalității socialiste în raion etc. Spre miezul nopții au fost înștiințați despre adevăratul scop al adunării lor și au început să fie instruiți. În literatura istorică sovietică, ani la rând s-a subliniat că ridicarea a fost înfăptuită cu susținerea largă a populației de la sate. Drept dovadă se aducea numărul de activiști sătești ce au participat la deportare în anumite localități ale republicii. Dar materialele de arhivă, precum și mărturiile participanților la deportare, publicate în ultimul timp în presa din Republica Moldova, dezmint această afirmație. Activiștii raionali și sătești au aflat că vor participa la deportare nemijlocit înainte de operațiune, iar pe parcursul desfășurării ei au servit, în fond, drept călăuze pentru oamenii legii, arătându-le acestora doar domiciliul celor ce urmau să fie deportați.
Profesor Gheorghe Radu
