Mă simt legat de-a pururi de „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”. În adânca lui melancolie, bun, blând și iubitor, era convins că „Românul trăiește în lume întru neamul său și nu pentru sine, căci, de n-ar fi trăit românii astfel, demult n-ar mai fi fost.”
Cum spuneam, fără Mihai Eminescu aș fi fost mult mai singur, mai neajutorat, mai insensibil, mai trist. Poate de aceea, deloc întâmplător, sunt, în chip fericit, în posesia a ceva mai mult de 50 de copii ale unor documente mai puțin cunoscute marelui public. Cât îmi va fi posibil, cât voi mai avea vreme, prin generozitatea Mesagerului de Neamț, măcar parte dintre acestea vor fi date publicității, însoțite de sumare comentarii.
Astfel, din 9 martie 1865, Mihai Eminescu, care avea abia 15 ani, adresează Prefecturii Botoșani o cerere prin care solicită eliberarea unui pașaport necesar plecării la National Hauptschule din Cernăuți, în clasa a III-a, după ce învățase în casă, sub îndrumarea unui profesor german. Semnat M. Eminoviciu, documentul este scris într-o limbă românească fără cusur, într-un limbaj limpede și concis, structura și lexicul fiind impecabile, prefigurând și prin grafie uimitoarea evoluție spirituală a viitorului genial poet.
În aceeași notă este redactată și garanția – anexă a tatălui, Gheorghe Eminovici, la cererea adresată de fiul său.
Între 1872 și 1874, urmează, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie ale lui Zeller, During și Althaus, de istorie (Lepsius), limba sanscrită și mitologie comparată, fără a-și încheia studiile și fără a-și lua doctoratul. Dorul de țară, de Moldova lui, îl determină să se întoarcă la Iași, spre sfârșitul verii. Prin Decretul din 16 octombrie 1874 al Regelui Carol I, Mihai Eminescu va fi numit provizoriu în funcția de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, în baza raportului înaintat de Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor. L-a înlocuit pe poetul Samson Bodnărescu, „trecut în alt post”.
Se cunoaște, apoi, că va pleca foarte curând de aici, fiind înlocuit, la rându-i, de Dimitrie Petrino, un poet mărunt al vremii, care l-a dat și în judecată pentru închipuite lipsuri în fondul de carte al bibliotecii. După aceea, funcționează ca profesor de germană, logică și filosofie, la Institutul Academic din Iași, pe care-l va părăsi nu peste multă vreme, mâhnit de aroganța odraslelor mai-marilor timpului, nemulțumite nu de prestația pedagogică de mare înălțime a tânărului și inegalabilului lor profesor, ci de… exigența notării.
Și în mintea, și în sufletul meu, Mihai Eminescu trăiește în toată frumusețea lui, pentru că întreaga sa ființă a fost învăluită în modestie, într-o timiditate neobișnuită. Era mereu stăpânit de teama de a nu greși, de a nu contraria și de a nu supăra pe nimeni, mulțumindu-se cu un restrâns cerc de prieteni, fără a se gândi deloc la sine, ci numai și numai la ceilalți.
La temelia ființei sale stă cuvântul OM. Îl prețuim pe Mihai Eminescu pentru uriașa lui trudă, pentru neodihna sa, pentru discreție, pentru puterea de a tăcea și de a-i asculta pe alții. Întrunea cu adevărat în ființa lui, cum rar se întâmplă, „armonia ideilor și sentimentelor mari.”
Vânturi vrăjmașe par a ne clătina, dar nu putem uita că „limba națională și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire de până azi, punctul dezvoltării viitoare a cugetării noastre omenești.”
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
