„Bate toaca. Pentru cine?/Brazii dorm, nꞌaud nimic./A intrat în schitul mic,/Dimineața, să seꞌnchine…”(G. Lesnea)
Durăul n-a fost dintotdeauna stațiune a sporturilor de iarnă, cu vile, hoteluri și parcări moderne. La începutul începuturilor era în stare aproape primitivă, sălbatică, cu păduri, fânețe și stoguri de fân. Probabil de aceea l-au îndrăgit Asachi, Gane, Vlahuță, Hogaș, Sadoveanu… Cetatea sihăstriei ortodoxe de la Durău a adunat de-a lungul anilor multe nume „sonore” în jurul său.
În vara lui ꞌ34, pictorul N.N. Tonitza a fost zărit la vreme de seară prin târgul Pietrei. Pregătea o expediție temerară pe direcția Hangu – Durău, însoțit de bunul său amic, Jenică Cosmovici, „zugravul”. În cetatea noastră au zăbovit doar câteva ceasuri. S-au aprovizionat cu ceva sticloanțe și cu câteva ilustrate cu muntele Ceahlău vara. Dimineață au tăiat-o spre Hangu, unde au și campat în niște chilii austere, tihnite, ascunse de curiozitatea oamenilor. Au desfundat o sticlă cu vin roșu și au stat la un pahar de vorbă. Să nu uităm că, în astfel de conjuncturi, Tonitza putea face să sfârâie vinul în pahar. Pictorilor le-a stricat buna dispoziție o ploaie mocănească, sâcâitoare, ce a venit în valuri de peste Bistriță, de pe Muntele Sfânt al moldovenilor. De necaz, Tonitza a dat cu barda în Dumnezeu, după care s-a resemnat și a atacat o sticlă de Cabernet. Tovarășul său de drumeție, Jenică, mai echilibrat, și-a așezat șevaletul lângă fereastră și a pictat Ceahlăul… după vederile cumpărate în târgul nostru. Fiecare era fericit și trăia în lumea lui.
Cum, la munte, după ploi vine vremea frumoasă, cei doi pictori au urcat în sihăstria albastră a Durăului. Acolo au pictat două veri. Cu „întărituri”: Baba, Hârtopeanu, Popa, Moraru. Unii au zugrăvit sfânta zidire, alții icoane cu miros de ceară. Sub directa oblăduire a lui Tonitza, ciobanii munților din Neamț au devenit evangheliști și magi, înconjurați de mioare. Năzdrăvanul rector cu zâmbetul lui ironic era prezent peste tot. Studentul lui preferat de la Iași era Petre Hârtopeanui. A devenit în ꞌ69 profesor și decan al Facultății de Arte Plastice din „dulcele târg”. După o expoziție la Wiesbaden, rămâne în Hessa. Se perfecționează și încearcă să trăiască prin artă pentru artă. Particularitatea picturii sale constă „într-o explozie cuceritoare de culoare, cu un joc subtil de nuanțe dominate de albastru și verde”, spuneau criticii de artă. Cu ce credeți că a dat lovitura Hârtopeanu în țara lui Goethe? Cu tabloul ”Schitul Durău”, de sub Ceahlău, pictat așa cum și-l amintea artistul înstrăinat de țară, de țara care l-a crescut și format.
Revenim la Tonitza. Orice artist își are, când e vorba de pictat, obiceiurile și metehnele sale. Lui Tonitza îi plăcea să picteze în singurătate. O studentă de la Belle Arte a avut proasta inspirație să-l deranjeze într-o astfel de situație. Maestrul a luat foc. Furios, a dat-o afară. Cu motivație: „Creația e un act personal și intim, așa că se realizează fără martori”. Și în final a întrebat-o: „Tu când o să faci un copil o să mă chemi să asist?” Urmarea e ușor de ghicit. După trecerea anilor, studenta a ajuns o pictoriță talentată și a înțeles pe capriciosul profesor.
Și mai avea Tonitza un obicei, picta și asculta muzică la patefon. Așa a procedat și la Durău. A așezat patefonul pe un gârlici de izvor și a ascultat Sonata Lunii de Beethoven. Doi săteni din Hangu, după ce au ascultat din întâmplare „bucata”, și-au scos cușmele și s-au închinat spre turn zicând: „Doamne, frumoasă doină am ascultat!”
Să nu uităm că în Durăul de astăzi tronează centrul cultural-pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul”, înființat din inițiativa IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Mitropolit care a transportat cu „helicopterul” componentele bisericii închinată lui Ștefan cel Mare și Sfânt pe cel mai înalt vârf al Munților Moldovei. Că mulți au cârtit împotriva nu știu cui, nu mai importă. Importă că Biserica a intrat în drepturile sale.
Nemțenii au bătut cărările Muntelui Sfânt din vremuri imemorabile. N-o să credeți, „Serbările Zăpezii” de la Durău, la care participați în fiecare iarnă, există de pe vremea „bandiților de comuniști”. Da, da, ați citit bine! Cum ningea ca în basm, autobuzele ITA din Piatra Neamț, încărcate cu elevi până la refuz, o tăiau spre Durău. Evident, duminica. Copiii cu cheia la gât, crescuți printre blocuri de beton, deveneau copii adevărați. Țipetele de bucurie și încântare de pe derdelușul de la Durău, cu ale sale celebre „trambuline”, se auzeau până pe Toaca și Panaghia. Nimic de condamnat și de contestat. Copiilor le-au plăcut derdelușul, bulgăreala și hărmălaia de când e lumea și pământul. Ați uitat, domnilor? Uitați-vă peste umăr, amintiți-vă copilăria de mult apusă, despre care ați spus întotdeauna că a fost minunată.
Tot aici, la Durău, cunoscutul medic Virgil Răzeșu își organiza parțial Reuniunile Chirurgilor din Moldova, de la care nu lipseau niciodată nici frații de peste Prut și Nistru. În splendidul cadru natural de la Durău a fost sărbătorit și medicul care a pus bazele chirurgiei din Piatra Neamț, Gh. Iacomi. Doctorul care cunoștea toate tainele Muntelui Sfânt, despre care a și scris. Colegii l-au și poreclit „medicul – Ceahlău”, răsplătindu-l cu „Bisturiul de Argint”. Atenție!, asta pe vremea partidului unic.
Cum neamurile se țin de neamuri, poetul basarabean Grigore Vieru a ajuns în ținutul Neamțului. Puternic marcat de Valea Bistriței și locuințele de sub poalele Ceahlăului și-a exprimat o dorință de vis. Cu glas tare. Ar vrea să moară aici, sub Ceahlău, într-o căsuță modestă, ca a localnicilor. Dorința nu i s-a îndeplinit, Karma a vrut altfel. Se hodinește tot în pământ românesc, înstrăinat. Oare vremelnic sau definitiv?
În iarna în care tremurăm de frig în stațiunile montane a cam bătut vântul, și la propriu, și la figurat. Cabanele n-au avut schiori nici de sămânță. Cauza? La început, iarna a fost „cheală”, uscată, fără pic de nea. Nici la Bobotează n-a fost ger. S-a schimbat hotărâtor vremea. Unde sunt zăpezile de odinioară, cât casa?
Într-o astfel de iarnă a murit Ionel Teodoreanu, de frate-su, Păstorel, l-a dus la groapă pe schiuri. Și pentru că am vrut zăpadă, a venit, cu ger și troiene. Cât casa, cum am dorit. Pornită rău pe noi. Primii s-au bucurat fermierii. Grâul era dezbrăcat și ribigit. Cabanierii s-au voioșit și ei. Omătul venit în stațiuni a fost „aur curat” pentru afacerile lor, leșinate. Dar cei mai bucuroși au fost kinderii. La prima rafală de zăpadă s-au închis școlile. Odată școala legată de gard, schiurile, patinele și săniuțele au luat-o la vale. Prin toate stațiunile montane, inclusiv la Durău. A început adevăratul sezon al distracțiilor de iarnă. Ce strigă ăi mici pe derdeluș? Pârtieeee!
Dumitru RUSU
