Există în România o generație tânără aparte, marcată de copiii care n-au apucat să-și pună la gât cravata de pionier. Întărită cu elementele sfidător mai tinere, născute după Revoluția din decembrie 1989, abia dacă acordă îngăduință unor amintiri zgândăritoare din vremea când America era un vis prea îndepărtat. Astăzi pare neverosimil curajul unor săli de spectacole care ripostau la minunatul poem „Țara mea”, scris de Ioan Nenințescu și transformat de bardul Tudor Gheorghe în șlagăr de partid și de stat ceaușist. Să auzi din sute și sute de piepturi strigătul „America!”, după refrenul „Acolo este țara mea, Și neamul meu cel românesc! Acolo eu să mor aș vrea, Acolo vreau eu să trăiesc!”, nici glumă nu pare prin comparație cu viralul „Free Gică!”. Iar tupeul unor studenți ieșeni care, de un 4 iulie, în anii ’80, cu boxele pe geamul camerei, au pus la magnetofon o zi întreagă același „Born in the USA” al lui Bruce Springsteen, nu impresionează mai mult decât efectul efervescent al unei bomboane mentolate puse într-o sticlă de șampanie.
De cu totul altă generație aparține pietreanul cu cetățenie americană Ciprian Vladislav. Absolvent de referință al Liceului de matematică-fizică „Petru Rareș” (promoția 1983), jucător de baschet talentat și expresiv, în ciuda unei talii nepromițătoare, inginer cu specializare în Autovehicule Rutiere mai apoi, el e un adevărat curajos. După ce a îndrăznit să plece în SUA la aproape 40 de ani, a găsit puterea de-a se întoarce acasă, încheind un vis întins oficial între 21 aprilie 2005 și 24 februarie 2013. Lucrează de anul trecut la Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est. De puțin timp a devenit vizibil în politica pietreană, ca președinte al organizației municipale a Partidului Ecologist Român. Ce nu știe lumea e că, de fapt, a revenit la partidul căruia, într-un elan tineresc, i se alăturase cu peste 20 de ani în urmă.
În povestea sa, ca un memorabil fir tehnic călăuzitor regăsim pregătirea și experiența profesională, inclusiv certificări de expert și auditor cum puțini alții au. Ca absolvent al Facultății de Autovehicule Rutiere, din 1989, a fost prima promoție cu repartiții guvernamentale, dar eliberată de stagiatură. A venit direct la fosta UMTCF Piatra Neamț din cadrul IFET. În 1992, acolo avea să se mute Registrul Auto Român și rămâne să lucreze la Stația de inspecție tehnică. Patru ani mai târziu, sunt preluați cu totul la RAR și, după o investiție importantă, au fost singura stație de inspecție tehnică pentru tot județul. În 1997 devine inginer de omologări, după care, un an mai târziu, se creează primul centru zonal pe Moldova. Era Centrul zonal nr. 5, cu sediul la Piatra Neamț, pentru inspecții tehnice periodice și supravegherea parcului național de vehicule. Sau ITPSPNV, cum sună prescurtarea. Erau 8 oameni și e mândru să spună că a participat la prima regionalizare. Acopereau județele Suceava, Botoșani, Iași, Bacău, Vaslui și Neamț. S-au ocupat de crearea stațiilor de inspecție tehnică, de autorizarea lor și apoi de supraveghere. Concret era vorba de cedarea activității ITP către stații. RAR deja nu se mai ocupa de ele, devenind organ de control și supraveghere. În 1999 i se propune să preia centrele zonale de autorizări service-uri și centrul zonal care urmărea piesele de schimb. Puterea zonală era concentrată la Piatra Neamț.
În 2004 câștigă Loteria Vizelor. La 39 de ani, cu doi copii (unul băiat de un an și o fată de 5 ani și jumătate), cu o soție medic, decide să plece în SUA. Despărțirea de România survine în aprilie 2005.
► „Am plecat cu 8 valize, soția și 2 copii. Când am ajuns în aeroport la București, la 6 dimineața, ne-am trezit deodată singuri. Aveam ceva bani din ce-am vândut, din ce-am avut, cu ideea că să nu mai avem cale de întoarcere. Am plecat la Seattle unde am ajuns după un zbor de peste 20 de ore. A fost primul contact, a fost primul zbor cu avionul, prima dată când am plecat cu copiii – un început de la zero.”
Venea dintr-o fostă țară comunistă, cu ideile de aici, credea că tot ce zboară se mănâncă. S-a trezit într-un oraș uriaș ca întindere, despre care nu știa nimic în afară de câțiva prieteni care l-au „alfabetizat”. Era un joc nou, cu reguli total diferite. După o aterizare grea, a urmat contactul cu serviciul de imigrare, punctul cheie unde ofițerii sunt foarte atenți la ce spui, ce faci și ce documente ai. În loc de bun-venit, un „What’s up?”, adică un simplu „Care-i treaba?”, îi suna ca în chineză. Instantaneu și-a reevaluat engleza învățată acasă. Ștampila ovală aplicată în pașaport închidea circuitul aplicației pentru Loteria Vizelor.
Închiriază un apartament într-un orășel, Renton, își cumpără mașină și se pregătește de examenul permis de conducere american care nu se dă cu poliția. Îl amuză și azi una dintre manevrele impuse, cu spatele peste colț de stradă. Totuși, pretențiile nu-s exagerate, trebuie să fie loc pentru toți. O diferență vine din restricțiile de viteză.
Observă repede curățenia, gazonul și lipsa pavelelor. Construcțiile se fac după alt tipic. Într-un viitor cartier, mai întâi se asfaltează drumurile, se aduc utilitățile la fiecare parcelă. Autorizația de construire se dă pe un anumit stil zonal impus. Nu-i loc de transatlantice românești. Dacă vrei, cauți altă zonă, cumperi câțiva acri de teren și construiești acolo ce-ți trece prin cap.
În căutarea unui prim loc de muncă, a luat legătura cu comunitatea română. Interacțiunea e la nivelul bisericii ortodoxe. Erau în chirie la o biserică ortodoxă rusă. Cu autovehiculele lui și medicina soției din acte, au fost întrebați din start ce caută la Seattle, o zonă financiară puternică, dominată industrial de Microsoft și Boeing. I s-a părut că oamenii erau ușor infatuați. De fapt erau sinceri. Alesese Seattle pentru că avea acolo un pietrean mai aproape de meseria sa și care lucra deja în domeniu.
Primul job a fost de șofer pe o mașină de curierat care distribuia documente pentru bănci. Nu prea a avut de ales, era după 3 luni de zile în care banii de-acasă se topeau văzând cu ochii. Loteria nu-ți garantează nimic pe piața muncii în afară de dreptul de muncă prin celebrul green-card. Ești la liber, la concurență cu ceilalți. Ca emigrant prin loterie, ori te finanțezi singur, ori ai un sponsor declarat oficial, ca garant. Dacă ai statut de refugiat, ca din Ucraina sau Moldova, e altceva – Unchiul Sam dă bonuri de masă și acoperă chiria permanent, plus că-ți aduce și familia pentru reîntregire.
Distanța parcursă zilnic la volan nu era o problemă. Avea experiența unei medii de 200 km pe zi de când lucra la RAR, la Centrul Zonal. Circuitul său însemna circa 40 de opriri. Era plătit cu 9$/oră, fără asigurare sau alte beneficii. Greu de supraviețuit.
► „Problema e asigurarea medicală, mai ales când ai copii. Există program social, dar nu prea-ți dorești să mergi la ei. Asigurările sunt extrem de scumpe. Șansa e să lucrezi la o companie mare care să le plătească. Pentru o familie ajung la 800-900 dolari. În general, cam 90% plătesc companiile, restul dai din buzunar. În America e bine cât ești sănătos, cât ești tare. În momentul în care te-ai îmbolnăvit, cam toate se duc la vale. Ei nu dau concedii medicale.”
În SUA ai un anumit număr de zile de concediu de odihnă pe care le iei după 11 luni. Unele companii mai acordă și câteva zile libere pe motiv de boală, cam între 3 și 5, fiind suficient să anunți boala sau disconfortul. Altfel, trebuie să ai asigurare explicită. Despre cum e cu echivalarea vaccinărilor la copii nu vrea să-și amintească. A lucrat, mai târziu, și la companii care ofereau asigurare de viață, de invaliditate. La poștași, unde a stat cam 6 luni, nu era cazul. Pentru mulți conta doar ca al doilea job.
Între timp a umblat, căci nevoia te învață. A ajuns în Vancouverul american, din apropiere de Portland, și a cunoscut altă comunitate de români, mai aproape de profilul lor. În zonă era și altă dominantă industrială. De exemplu, companii care lucrau în domeniul semiconductorilor, inclusiv gigantul Intel.
► „Important e că te angajează pentru o muncă pe care poți s-o faci. Adică să faci anumite operații și să le faci bine. Nu inventezi roata.”
S-au mutat, prețurile fiind mult mai mici ca în Seattle. Erau, practic, fără bani.
► „Când ne-am mutat și eram aproape șomeri, eu am renunțat și la servicul pe care-l aveam aici. Îl pusesem pe 6 luni în stand-by. A fost o decizie foarte grea.”
Americanii oricum nu sunt interesați de câți bani ai în economii, în cont, ci de cât produci. A mers la Forțele de muncă și a dat teste peste teste, inclusiv de logică și matematică. Miza era o slujbă tot de 9 dolari pe oră, dar cu asigurare.
► „Diploma de inginer nu conta. Că ești inginer sau doctor în științe e pentru tine, nu pentru ei. Dacă te potrivești pentru job, te cheamă la interviu. Dacă ai pregătire înaltă, e mai ușor. Există și reversul medaliei. Ei spun că nu ești happy. Adică dacă vii și ocupi o poziție sub nivelul tău, vei căuta în continuare să pleci la mai bine. În general, companiile mai așezate preferă oameni pe care să-i crească. Dar una e când ești tânăr, altceva la 40 de ani.”
După ce a trecut testele, a așteptat. S-a dus la o comapnie mare, de vreo 1.000 de oameni, care producea microcipuri. A fost o experiență formidabilă. Se lucra în camere sterile, pe diferite grade, în funcție de dozajul de particule pe metru cub. A aflat că e prea calificat, momentul cel mai greu, punctul de cotitură pentru experiența americană. Nu vedea nicio perspectivă, mai ales că soția nu avea vreo șansă. Ea alesese să se ocupe de creșterea băiatului. Fata mergea la școală, dar o grădiniță costa în jur de 800 de dolari. În plus, mulți care se plâng de condițiile din România nu știu ce-i în SUA. Cumva, pentru câți bani dai, atâta primești. Așa s-a lăsat și de fumat.
► „Pe vremea aceea, pachetul de țigări era în jur de 4-4,5 dolari. Când am plecat, în 2013, ajunsese la 7 dolari.”
Episodul următor a fost foarte greu. Lângă ei s-a construit un Walmart, un supercentru comercial. Era în decembrie și s-a așezat la coadă să prindă o slujbă. Era disperat. Primise bani de acasă pentru a supraviețui. A văzut ce înseamnă interviurile în cascadă, direcționarea făcându-se după aptitudini. A aplicat împreună cu soția. Și a ajuns vânzător la departamentul pentru produse electronice, cu 10 dolari pe oră, 4 ore pe zi, tot fără asigurare, însă își permitea să caute un al doilea job. Printr-un român, l-a găsit la ABM (American Building Maintenance) și a luat o normă întreagă. Lucra de la 11 dimineața, iar seara se ducea la Walmart, la raft. Peste două luni avea să economisească primii 50 de dolari. A fost al doilea moment crucial. Cam așa a început marea majoritate, de jos, în schimburi de noapte, unii cu 3 joburi. Poveștile de succes de la Microsoft sunt din alt film, cu altă distribuție.
► „De la etapa de sclav, accedeam spre prima etapă mai liberă. Era după aproape un an.”
Între timp, soția încercase să prindă o slujbă de asistent medical, de 10-13 dolari pe oră. Nu există nicio legătură cu diploma de medic, iar acolo contează nursele, infirmierele noastre. Ele stau pe salarii foarte mari, până la 70.000 de dolari pe an. Altfel, trebuia să faci școala lor de la capăt. Nu putea, nu aveau ce face cu băiatul cel mic.
A urmat un alt job pentru el, ca inspector de calitate, la un producător de catetere din industria medicală. A urcat spre 14 dolari pe oră, dar la depărtare de casă. Prinsese prima asigurare medicală, însă destul de proastă, garantând doar un pachet minimal. Partea dentară rămânea pentru buzunarul propriu. Numai un tratament și o obturație de canal putea ajunge la 3.000 de dolari. N-a ținut decât câteva luni. Soția se apucase de cursurile de limbă ESL (English Secondary Language), iar el s-a dus din nou la forțele de muncă. A găsit de lucru la o companie japoneză SEH (Shin-Etsu Handotai), cel mai mare producător de wafers, în fapt o felie subțire de material semiconductor suport pentru microcipuri.
► „Erau cristale crescute industrial. Se prezentau ca niște cilindri numiți ingot și urmau să fie tăiate, feliate. Am lucrat la această etapă de proces. Urmau tratamente chimice până ieșea wafer-ul, suportul pentru microcipuri. A fost un serviciu de noapte, în schimburi de 12 ore, câte două nopți la rând, după care veneau două de pauză.”
L-a marcat ca unul dintre cele mai grele servicii. În schimb, era bine plătit. Câștiga 20 de dolari pe oră, cu o asigurare medicală extraordinar de bună. De exemplu, contribuția personală pentru o operație a soției a fost 50 de dolari. La liber ar fi plătit 4.000! Plus că avea 250.000 dolari asigurare de viață. A rezistat din august 2007 până în aprilie 2009. Și, între timp, a venit căderea, Căderea Americii, cu prăbușirea Bursei. În câteva săptămâni a luat-o la vale aproape toată industria. Au apărut falimentele mari, restrângerile de activitate, șomerii.
► „Când făceai o cerere, se spunea că e egalitate de șanse. Dar egalitatea de șanse e până-ntr-un punct, când ajungem în junglă, și acolo-i care pe care. Foarte mulți prieteni și-au pierdut locurile de muncă. Mulți au pierdut casele. Am asistat la episoade triste. S-au împușcat familii întregi! Societatea de consum vine cu foarte multe plusuri, dar și cu foarte multe minusuri. Începi să consumi și ești încurajat. America merge bine când consumă. Dintr-odată consumul a început să se strângă. Fără bani, lumea n-a mai avut apetit pentru consum. Din ce aveau, strângeau banii. O măsură nu apreciată de toată lumea, luată de George W. Bush, unul dintre oamenii care a dus America în pragul falimentului, a fost să dea un supliment fiecărei familii ca să consume. Ne-am trezit cu niște cecuri cadou – parcă de 600 dolari pentru adulți și 300 pentru copii – ca să consumăm. Era în toamna lui 2008.”
A fost greu și pentru SEH. De la schimburi de 12 ore cu zile libere, care-i permiteau să lucreze și altceva, a trecut la schimburi de 8 ore, de la 10 seara la 6 dimineața. Au fost 3 luni care l-au terminat. Atunci a spus prima dată că mai rezistă cu orice preț până-n 2010, să ia cetățenia și apoi pleacă-n România. La un moment dat se ruga să fie dat în șomaj. Semăna a concediu fiindcă avea vechime adunată în companie. Era de fapt un fel de stand-by, un șomaj tehnic. Lucra când îl chemau. În rest, era plătit de asigurările sociale. Ajutorul era mare. Primea 2.200 de dolari pe lună, stătea acasă, se uita la filme, ducea copiii la sport. Sigur, ajutorul nu dura.
► „În primul an e 2.200, în al doilea scade la 1.500, ca un exemplu, după care se duce către zero. Era valabil pentru situați de criză, ca atunci.”
Foști manageri de sute de mii de dolari pe an erau șomeri. Piața muncii era restrânsă. Era obligat să depună cel puțin trei cereri de lucru săptămânal ca să-și ia cecul la sfârșitul săptămânii. Dovada o făcea cu mailul sau confirmarea expediției poștale.
După aceea s-a mutat la compania unde a lucrat până a plecat din SUA. Și-au permis să cheme părinții, care s-au ocupat de copii. Prima lor întrebare a fost „Unde e orașul, unde-s blocurile, magazinele?”. Nu s-au acomodat deloc, nici n-aveau cum – stăteau practic în casă. O vreme, soția s-a angajat ca laborant, făcând navetă de 100 de mile zilnic. După ce părinții au făcut cu schimbul, soția a fost nevoită să renunțe la serviciu. În august 2010 și-a trimis familia în România. Altfel, soția își pierdea dreptul de practică.
► „Drumul înapoi nu a fost nici pe departe la fel de ușor. Oricâți bani câștigam, era foarte greu de ajuns la nivelul de la care am plecat. Oricum, aveam o slujbă securizată, sigură, consolidată. Îmi permiteam deja să vin când vreau acasă. Mi s-a propus poziția de safety manager, a doua în firmă. N-am vrut să-i încurc, mărturisind că nu știu cât mai rămân. Soția a venit acasă, a stat un an pe tușă și, după ce inițial a fost un fel suplinitoare, a susținut concurs la București pentru un post la Centrul de Transfuzii Piatra Neamț.”
Visul american s-a încheiat pentru că, după cetățenia americană, a pus mai presus familia. Pentru copii crede că e mai bine să facă școala în România, deși fata fusese selectată la IQ Academy. Vor avea timp să beneficieze de cetățenie, adevăratul vis al lui Ciprian Vladislav. Mai departe însă, pentru el, nimic nu e sigur. La cum merg treburile în țară, se teme că nu e departe ziua când ar putea pleca din nou în SUA, o țară unde niciodată poporul nu e acarul Păun.
Gloria americană s-a născut în Săptămâna Mare
Din întâmplare, a avut șansa să fie „vânat” de pe internet cu o cerere depusă pentru inginer de mediu la o companie din California. S-a trezit chemat la interviu aproape de el, la Portland, la OMNI Test Laboratories.
► „Atunci am văzut ce înseamnă să fii aproape de români și ce înseamnă să fii mai aproape de Dumnezeu. Biserica românească a fost o mare speranță. A avut o influență mare. Era în Săptămâna Mare a Paștelui, în 2009, când am fost chemat la interviu cu patronul Paul Tiegs (foto), al doilea nume în America în domeniu. A făcut studii care au stat la baza legislației americane legate EPA (Agenția de Protecție a Mediului).
Am avut noroc că, după ce Obama a câștigat alegerile, s-a impus clasificarea noxelor în SUA. Anterior nu se făcuse la așa nivel, nu era nimeni interesat cât poluează o mașină față de Europa, Japonia sau Australia unde normele astea-s foarte bine puse la punct. Ăsta a fost norocul. Experiența de la RAR m-a ajutat foarte mult. Interviul a fost foarte scurt. Omul m-a întrebat dacă sunt convins că îmi mențin salariul pe care l-am cerut. Eu am pus un salariu cât lua un inginer, în jur de 70.000 de dolari pe an. Am zis că pot să fiu mai flexibil. Îți dai seama, când te întreabă așa-ceva, îl dai încolo de salariu. Mi-a prezentat laboratorul unde erau niște standuri cu pereți de OSB vopsiți în negru și niște aparate care testau sobe. M-a întrebat dacă am auzit de catalizatori și i-am spus tot ce știu și ce am făcut în România. A spus că vorbește la contabilitate să vadă dacă mă pot angaja. A doua zi am primit mail de la Paul Tiegs și l-am păstrat multă vreme. El era professional engineer cu drept de semnătură. Avea răspunderea, indiferent ce semnam noi. Mă angaja ca senior engineer, cu un salariu pe care nici nu-l visam. Euforia momentului a fost mare. În general, românii, cum am văzut acolo, se bucurau sincer. Nu era acea răutate și invidie de aici.”
După două săptămâni s-a dus la servicu. A contat că era auditor în ISO cu palmares și cu experiență în domeniul noxelor. Paul Tiegs (n. 1943) avea să moară în 2012. Rămâne un guru, pomenit și astăzi de oficialii EPA din SUA, în domeniului testării și omologării instalațiilor de încălzire, în principal, acreditat și recunoscut de absolut toate organismele internaționale calificate în standardizare.
► „Atunci, practic, intrau catalizatorii pentru instalații de încălzire, ori eu știam ce e ăla, cum merge. Nu știam că eram al treilea inginer din companie. În prima zi mi-au oferit un birou și mi-au pus în față un maldăr de standarde americane și canadiene, un calculator și la 9 dimineața m-a întrebat secretara ce mănânc la prânzul cu președintele și directorul tehnic. Ce să comand? O salată, că mă gândeam că trebuie s-o plătesc. S-a uitat la mine dezamăgită. Am participat la prima ședință de professional office lunch la care, drept să spun, n-am înțeles nimic. Încercam să-mi folosesc intuiția. Acolo parcă te aruncă într-o grădină zoologică și se uită cum te descurci.”
A început să se orienteze și a învățat cu cine trebuie să interacționeze. Era singurul străin din companie. Lucrurile au mers bine până-n decembrie. Din 36 de salariați au rămas 20. Norocul a fost că se ocupa de testele unei companii din Seattle, Travis Industries, un mare producător de șemineuri pe gaz cu proiecte mari pentru Australia. A aplicat principiul „ce știu eu, știu numai eu”. Peste un an avea chiar să primească o ofertă de la ei.
Concret, un producător de echipamente de încălzire, indiferent de tip și de combustibilul folosit, le trimitea la testare. De exemplu era important de determinat distanțele față de arzătorul șemineului, astfel încât pereții din OSB ai casei să nu ia foc. La altă scară și scală, a avut lucrări inclusiv la clădirile de birouri ale Microsoft. L-a cunoscut pe Walter Moberg, unul dintre cei mai mari proiectanți sau, cum se spune acolo, arhitecți de șemineuri din lume. Walter Moberg, suedez de origine și prieten cu Paul Tiegs.
Cum funcționa sistemul? Totul era în jurul patronului, un nume care crease laboratorul. Avea două mari departamente, de Siguranță și de Mediu. Determinau inclusiv câte grame de funingine evacuează instalațiile într-o oră. Fiecare stat al SUA impune baremele sale pentru instalațiile de încălzire și metodele de determinare. La fel, fiecare țară. Aveau de lucru în întreaga lume. Un alt exemplu: multe firme americane produceau instalațiile în China, după standardele de asigurare a calității de acolo care nu se potriveau cu cele din SUA.
Mai departe, dacă aduceai și contracte, erai apreciat. Ca-n lumea artiștilor – cânți bine, primești bani.
► „Așa am supraviețuit. Am reușit să mă apropii de niște oameni. Patronul făcea doar recomandările, cum a fost cu Moberg, care plătea foarte bine. Am avut și unul dintre cei mari producători de centrale termice pe peleți, Windhager. Ca să le vândă în piața americană, trebuiau întâi testate și omologate.”
Prima mărire de salariu a fost… o reducere. Lucrase în Hawaii, într-un cartier pentru bogații planetei, la malul oceanului, marcat de amestecul de plaje negre, născute din roci vulcanice, cu plaje aurii. Era o vilă de peste 200 milioane de dolari și numai șemineurile au costat 7-8 milioane. Penalizarea, ca un cartonaș galben pentru cineva cu atribuții de manager, a recepționat-o în mai 2010, după primirea cetățeniei. Motivul real ținea de Moberg, pentru că n-a vrut să-i semneze un document acoperitor. Totul pornea de la calitatea propanului și diferența între testarea de laborator și propanul de Hawaii, unul mai murdar, care producea mai multă funingine și strica ce vedem noi în poze și filme la un șemineu. Ce par bușteni, sunt falsuri din bronz, iar flăcările-s aproape efecte speciale. A fost pârât, a venit alt coleg în loc și a semnat.
Între timp, a avut noroc din nou. A vizitat toți clienții din Europa, vreo douăzeci și ceva la număr, care trebuia să fie auditați atât pe companie, cât și pe produs. Au vrut să creeze un departament în Europa, dar n-a mers. Însă măcar venea mai des acasă.
Fiind la semnarea contractelor, a văzut cum se mișcă o companie americană, cum se fac banii. A plecat în plină glorie, după ce lucrase și în Asia. Ultima dată a fost asistent de manager pe Siguranță. Refuzase al doilea rang în companie, nedorind să încurce niște oameni pe care îi prețuia cu sinceritate.
Viorel COSMA
