Mircea Diaconu: „Sunt cel mai banal om cu putință!”

Un anumit scenariu cu liberali – interesant ca pași, dar care n-a funcționat absolut deloc – anunța pentru joia trecută, la prânz, un miting de proporții la Turnul lui Ștefan cel Mare și prezentarea protagoniștilor PNL de la alegerile pentru Parlamentul European. Vineri, la ora 14.00, în condițiile în care nu fusese încă zburat de pe listă, urma un adevărat regal cu Mircea Diaconu prezentându-și romanul „La noi, când vine iarna”. După-amiaza, ca pentru a împăca toate gusturile și prieteniile, trebuia să sosească, să joace bridge la Trofeul Ceahlăul, nimeni altul decât Ludovic Orban, președintele Federației Române de Bridge.

Mitingul a a fost anulat și reprogramat astfel încât Crin Antonescu și ai săi să descindă la Piatra Neamț în ajun de Florii, Orban n-a mai ajuns nici el, iar Mircea Diaconu tocmai ce demisionase din PNL. Gestul să se prefigura cel puțin de marți, când mărturisise neoficial că urmează schimbări importante în partea publică a vieții sale, dacă nu cumva o retragere definitivă. A rămas să candideze independent și s-a bucurat sincer de semnăturile de susținere adunate de prieteni, colegi și admiratori. Până la ora apariției interviului se va fi știind dacă a adunat numărul necesar de semnături și dacă i-au folosit la ceva. Cât privește întâlnirea cu probabil singurul român care nu se supără când îl strigi „Muceo”, momentele au fost realmente de vis.

Normalitatea banalității. Sau invers

– De ce insistați și insistați pe omul banal? Mie mi se pare că sunteți un sofisticat natural, cu ADN-ul corespunzător.

Nu, nu, e banalitate. Banalitatea e tot. Sigur, confundăm banalitatea cu normalitatea. Până la urmă, ce e normal? Ceva care nu iese în evidență, care nu te șochează. Ce e banalitatea? Ceva tot de genul ăsta, nu e departe. Folosim banalul ca noțiune și când degradăm ceva, sau anulăm ceva.

– Modestia?

Nu e nicio modestie. Eu constat pur și simplu. Sunt cel mai normal om cu putință. Nu am structură de actor – nu că obișnuiesc să spun asta, chiar așa este. Actor în sensul clasic nu sunt eu, tipologic vorbind.

– Nu pot fi toți juni-primi. Trebuie să fie loc și pentru Belmondo, de exemplu.

Nu asta-i problema. Da, Belmondo-i un actor. Dinică e un actor și nu e june-prim. Piersic e un actor și e june-prim. Caramitru e și el actor pur și simplu, Pittiș era actor. Eu nu-s actor. Eu sunt un om care repară clanțe, e util prin casă, face cumpărăturile. Când se strică mașina unui prieten, mă sună și mă duc să-l tractez. Sunt cel mai banal om cu putință. Până la urmă, la mine – vă jur! – asta-i normalitatea. A devenit încet-încet chiar un ideal, o țintă. Vreau să trăiesc normal, nu vreau nimic altceva.

 Refuzul de-a fi rău, urât și furios

– Marți la prânz, când am vorbit la telefon, nu era loc de normalitate. Păreați ușor deprimat. Mi-ați mărturisit că nu sunteți sigur dacă mai ajungeți la Piatra Neamț, că urma să luați decizii foarte importante și așa s-a întâmplat o zi mai încolo.

Am trecut zilele astea prin niște stări care nu s-au terminat de niciun fel. Am intrat într-un carusel absolut amețitor. Se învârte din ce în ce mai repede și nu știu cum se va sfârși: ori explodează, ori se oprește. Nu știu ce se întâmplă mai departe, nu știu mâine ce se întâmplă. Și nu știu ce consecințe poate să aibă, primesc deja niște semnale. Instinctul meu spune că am deranjat și deranjez niște spații oculte, și ciudate un pic, niște calcule făcute.

– Bag seama că vă temeți un pic.

Mi-e frică de ce-am făcut.

– Dincolo de presiuni și ce vă semnalează instinctul, nu vă încearcă și dezamăgirea vizavi de declarațiile deloc amicale făcute de Crin Antonescu azi (vineri, 21 martie – n.red.) la prânz?

Nu știu, nu mă interesează deloc lucrurile astea. Dezamăgirile, dacă sunt, sunt ale mele, în baie, când conduc mașina singur. În spațiul public n-am nicio dezamăgire. Am un principiu, mi l-am propus de multă vreme: chiar dacă lumea, oamenii, câte unul-altul, exprimă păreri oribile despre tine sau folosesc, poate, niște vorbe oribile despre tine ca să te murdărească, să te denigreze sau să te scoată dintr-un sistem sau mai știu eu ce (deci nu au păreri proaste despre tine, dar folosesc metoda asta!), mi-am propus să nu mă intereseze, să le scot, să le elimin din spațiul interesului meu imediat. Mă apăr, e formă de instinct de conservare. Când cineva vorbește urât, groaznic despre mine, nu vreau să aud.

– Ce-mi spuneți vă califică exact pentru politică.

Nu, m-ar urâți, m-ar înrăi pe mine și nu vreau asta. M-ar face furios și nu știu ce s-ar întâmpla cu mine.

 Din ce urne iese zestrea

– Se schimbă România noastră după data alegerilor pentru Parlamentul European? Va arăta măcar altfel?

România va arăta la fel, va fi la fel. Nu vor fi la fel lumea politică și așezările astea politice. Cu mecanica asta a prealegerilor, cu starea de precampanie prezidențială – de fapt ținta-i acolo –, s-a intrat într-o linie directă. Acolo sunt niște interese uriașe, sunt niște calcule. Foarte multe lucruri sunt ascunse. Societatea nu le știe.

– Dumneavoastră le știți?

Nici eu nu le știu și nu le intuiesc. De-aia am senzația că, mișcându-mă un pic nervos în ultimele zile, am tulburat niște calcule, am devenit brusc dușmanul unor oameni. Eu nu mi-aș fi imaginat chestia asta și mă întreb de ce?

– Devine enervant să vedem câte energii se irosesc pentru alegerile din 25 mai, care nu au absolut nicio reprezentativitate datorită prezenței la vot, una garantat redusă.

Miza-i pentru prezidențiale, acolo e. Contează ca așezare în negocieri. Așezările și negocierile pentru prezidențiale se fac cu ce-ai obținut la europarlamentare.

– Vai de capul nostru! În continuare cred că e prostie.

E un fel de zestre pe care o folosesc.

Cu buletinul până la Atlantic

– Ați fost în stradă, în decembrie 1989? Ce-ați căutat? Regretați?

Doamne ferește! Nu puteam să stau în casă.

– Și când vedeți ce-a ieșit după 25 de ani?

Dar cine știa chestia asta? Eu am ieșit că se clătina Ceaușescu și cădea cu camera de filmat cu tot. Cum să nu ies? Am zis să-l dăm repede jos, să nu-și revină. Asta era singura temere, să nu-și revină.

– La ce vă gândeați în noaptea de 22 spre 23, prima fără Ceaușescu?

Fiecare gândea câte ceva, vorbeam toată noaptea. Am zis că să dea Dumneazeu ca eu cu buletinul meu să ajung până la Atlantic. S-a întâmplat, s-a-mplinit. Dacă s-a împlinit, eu am o mulțumire.

 Compromisuri de traseu

– Altceva? Mai departe, dar nu în ideea traversării Atlanticului, ci pentru viitor?

Mai departe depinde de noi. Dacă nu e foarte bine sau cum am vrut, numai noi suntem de vină. De ce s-o dai pe alții? Poate n-am fost atenți, poate am fost neglijenți, poate nu ne implicăm. Poate suntem egoiști, ne vedem de-ale noastre și numai din când în când avem păreri. Din toate câte puțin.

– Și uite așa aruncăm la coș teoria conspirației, cu românul în rol de victimă eternă?

Păi tocmai asta spun. Dacă e rău, e din cauza noastră.

– Iar în timpul vieții pământene, n-apucăm mai bine nici noi, nici urmașii.

Asta e, ce să faci? Au fost vremuri, demult, când vroiam să schimb lumea, așa-mi venea. Lumea nu se schimbă. Niciun om nu poate modifica singur aproape nimic. Sunt niște desene, trebuie să ajungi într-un punct atât de sus sau poate atât de important de decizie, încât ce gândești tu are șanse să devină realitate.

– Bun, numai că acolo nu ajungi de capul tău, fără sistem.

Nu ajungi acolo decât prin sau după tot felul de compromisuri de traseu, care, de fapt, din clipa în care ajungi te fac să nu fii eficient, să nu poți funcționa cum ți-ai propus. Îmi imaginez, că practic nu mi s-a întâmplat treaba asta și nu cred c-o să mi se întâmple.

A consemnat Viorel COSMA