Înainte de a intra în politică, Renate Weber s-a remarcat în societatea civilă prin activitatea în domeniul apărării drepturilor omului. A fost președinte al Fundației Soros România (Fundația pentru o Societate Deschisă) în două rânduri (1998-2005 și 2006-2007), director executiv al Centrului pentru Drepturile Omului – București (1993-1998) și co-președinte al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), în perioada 1994-1999, pentru a sublinia numai trei dintre pozițiile de maximă influență deținute. În decembrie 2004 a devenit consiliera președintelui României pe afaceri constituționale și juridice, funcție din care a demisionat în decembrie 2005.
În 2007 și 2009 a fost aleasă eurodeputat din partea Partidului Național Liberal. Renate Weber este absolventă a Facultății de Drept din București și, în paralel cu activitatea de avocat și cu cea de militant pentru drepturile omului și protecția minorităților naționale, a desfășurat activități didactice ca lector la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA (1997-2003) și tot ca lector la Facultatea de Istorie a Universității București (2003-2004).
Are și România complexitatea ei…
– Ați fost în misiuni în America de Sud.
Am fost în misiuni de observare electorală.
– Erau misiuni politice ale Parlamentului European?
Am reprezentat Uniunea Europeană. Misiunea nu era neapărat politică. Eu eram singurul factor politic acolo. În rest, misiunea este tehnică 100%.
– Provenind dintr-o Românie care e în întârziere față de prognoza brucaniană, cum îi vedeți pe cei din America de Sud?
Cu multe nuanțe, altfel decât se văd decât de la București sau de la Bruxelles. Odată aflat pe teren, când poți să stai mai multe săptămâni, când poți să stai cu foarte multă lume și din zona politică, din societatea civilă, din presă și, mai ales, din mediul de afaceri, constați cât este de complexă acea lume.
– Invers, din acele țări cum se vede România?
În țările acelea, în general, când se uită la continentul european, au în vedere cu precădere Uniunea Europeană.
– Cu nucleul cel dur și vechi.
Și Spania pentru că foarte mulți au membri de familie, prieteni care lucrează în Spania.
– Din binefacerile colonialismului, nu?
Cu Spania există în mod evident o anumită tradiție. Pe de altă parte, categoric, suntem cultural compatibili, simți imediat. Ei se uită la noi ca la o structură de succes. Dincolo de misiunea mea, a trebuit să explic foarte mult cum s-a format Uniunea. Se uită cu plăcere. Mi s-a întâmplat nu o dată să mă aflu în grupuri de oameni din zona de business, care se pricep la economie și care au fost foarte mulțumiți de măsurile luate de Uniunea Europeană ca să depășească criza. Noi am fost mult mai critici (cu măsurile – n.a.). Ei, de la distanță, văd situația mai în ansamblu.
La România eu cred că s-au uitat într-o măsură foarte mare, pentru că eu tot timpul am avut o prezență publică foarte puternică. Le-am împărtășit și din experiențele mele personale, din ce am făcut. Nu uitați că aceea este o lume care a trecut bine peste criza economică, asta se simte. Creșterea economică la ei a fost constantă. Eu cred că fiecare parte a lumii și fiecare țară în parte trebuie privită în complexitatea sa. Nu sunt toate lucrurile în alb și negru.
Încălecarea presei
– Și, în complexitatea noastră, pe unde navigăm cu drepturile omului din presă?
Iarăși o să vă spun că este ceva destul de complex…
– Iar eu o să vă spun că mă simt persecutat în România, ca om de presă.
De ce?…
– Din cauza presiunilor care există pe presă, nu doar politice. Mă refer la presiunile de sistem, la tot sistemul românesc.
Da, știu. Din păcate, în ceea ce privește presa, că eu am fost raportor pe standardele privind libertatea presei în Uniunea Europeană, să știți că România nu e singura țară de unde aud astfel de comentarii. Asta se întâmplă pentru că presa, în general, în ziua de azi, e atât de încălecată de economic, de presiunile economice. Poate termenul e prea dur, dar e atâta presiune economică pusă pe ea și dacă asta se combină puțin cu cea politică, atunci cred că este foarte dificil. Asta duce la o lipsă a unui pluralism autentic. Capacitatea de supraviețuire într-o lume în care nu mai există sponsorizări, nu mai există posibilități pe comercial sau ce există-i condiționat până la urmă, da, este o problemă uriașă nu doar la noi. În plus, știu bine că la noi există situația asta nu numai în presă.
– Dar se merge cu presiunile până la individul din presă, la om, nu doar pe ansamblul presei.
E vorba inclusiv de relațiile dintre patron și salariați, știu. E o problemă care s-a perpetuat de foarte mulți ani, lucrurile s-au tot înrăutățit și pe mine o să continue să mă surprindă cum de oamenii din presă, jurnaliștii, nu au reușit în atâția ani să se grupeze într-o asociație sau vreo două asociații puternice, de tip sindicat dacă vreți, care să se bată pentru drepturile jurnaliștilor.
– Pe mine nu mă surprinde.
Pe mine mă surprinde pentru că interesul e comun. Dacă fiecare se lasă cumpărat în parte…
Românii au uitat de duritatea guvernării Năstase
– Vom apuca, în alt orizont de timp, ziua în care românii vor înțelege din acea balanță între libertăți și drepturi că drepturile unuia sunt valabile până e atacată libertatea mea, și invers?
Da, dar acum nu e mai rău acum decât era înainte. Eu cred că România a avut mai multe perioade de suișuri și coborâșuri. Cred că perioadele de mai bine au fost perioade care au coincis, evident, cu o anumită creștere economică și cu o bunăstare. Sigur, a contat foarte mult cine era atunci la conducere și cum se comporta cu presa. Adică, sunau sau nu telefoanele ca să facă presiuni? Eu observ, în ultima vreme, că există un fel de nostalgie față de perioada guvernului Năstase. Pe mine mă uluiește. Chiar să uităm ce a însemnat guvernarea aceea? În ceea ce privește drepturile, iertați-mă, chiar cred că era o perioadă de prigoană. Eu cred că oricine din presă își aduce aminte cum se lucra la data aceea.
– Și nu numai în presă.
Nu numai presa. Nu-mi spuneți mie, că eu, din societatea civilă, mă băteam cu el (Adrian Năstase – n.red.), în vreme ce foarte mulți colegi din societatea civilă erau foarte calmi și liniștiți și acceptau să meargă pe tăcute. Memoria ne mai joacă și feste.
– De foarte multe ori, în dezbateri se aduce aminte că Băsescu a beneficiat de un vot favorabil ca să nu ajungă Năstase președinte. Încearcă cineva să-și imagineze cum ar fi fost România cu Năstase președinte?
Românii au uitat, asta e, memoria-i selectivă. Ne-am depărtat în timp și uităm ce era atunci. Eu cred că oamenii care la data aceea lucrau în presă, cel puțin, știu foarte bine și își aduc aminte.
– După părerea dumneavoastră cu Năstase președinte ar fi fost mai rău?
N-ar fi făcut decât să continue felul în care a fost guvernarea. La data aceea, se dădeau telefoane în direct să-l dea afară pe un jurnalist pentru că și-a permis să pună o anumită întrebare.
– Sau să ia omul pe sus direct de pe stradă, ca pe Mugur Ciuvică.
Poate că domnul Mugur Ciuvică e mai tentat să uite episodul Ciuvică, dar eu nu.
– L-a cam uitat.
Nu știu dacă l-a uitat, dar l-a trecut la și altele.
Exercițiul puterii
– Fascinează puterea?
Probabil că pe unii îi fascinează. E o întrebare pe care, credeți-mă, nu există zi să nu mi-o pun: pentru ce vreau puterea? Ce vreau să fac cu puterea? Eu am practicat același lucru inclusiv când eram în societatea civilă. Când eram la Fundația Soros aveam un buget foarte mare, cel mai mare pe care l-a avut vreodată fundația. Noi, atunci, am creat o constelație de alte ONG-uri cărora le-am dat și fonduri, și putere. Chiar asta era întrebarea care mi se punea: cum dai puterea de la tine? Păi, eu cred că puterea, puterea mea e cu atât mai mare cu cât dau altora putere să crească. Asta am făcut în societatea civilă, am construit instituții și asta am vrut tot timpul să fac și în politică. Puterea mea depinde de cât de mult ajut eu pe ceilalți să se descopere și să se pună în valoare. Eu cred că acesta trebuie să fie țelul unui om politic: a-i ajuta pe ceilalți, sincer, nu doar să aibă o viață mai frumoasă. Să-i ajut pe ceilalți să se pună pe ei înșiși în valoare.
– Să înțeleg că la Soros ați simțit acest exercițiu de putere în mai mare măsură decât atunci când ați fost la Cotroceni?
La Cotroceni nu făceam nimic.
– Spuneți-mi o amintire frumoasă din perioada de la Cotroceni.
…
– Una tristă?
Nu neapărat amintirile sunt triste. Perioada aceea a fost stresantă. Într-adevăr, eu încercam să mă obișnuiesc cu președintele, și președintele cu mine. Nu ne cunoșteam dinainte. Din punctul ăsta de vedere, nu am reproșuri de făcut. Cel mai trist a fost nu în timpul cât am fost la Cotroceni, ci după ce am plecat, când foști colegi de acolo m-au sunat să-mi spună „Vai, Renate, tu nu știi ce telefoane se dădeau în diferite locuri și toți se fereau de tine ca să nu afli”. Eu am crezut că vom construi o lume curată. Am fost suficient de naivă în perioada în care am stat acolo, dar când am plecat și am aflat de la foștii colegi că, de fapt, nimic nu era curat (vorbesc de ceilalți consilieri, de ce făceau), aia a fost pentru mine o lovitură teribilă, într-adevăr.
Avem români cu voce
– Dacă luăm Parlamentul European ca pe Vocea Popoarelor, cum scrie prin unele cărți, cât de tare se aude vocea României? Cine o ia în seamă?
Se aude mult mai bine decât se vede din România. Cumva, nu știu de ce, numai lucrurile rele sunt prezentate în România. Chiar vreau să vă spun că vocea noastră în Parlamentul European e normal că se mai aude cu nuanțe, dar se aude. Există mult respect pentru câțiva din oamenii din delegația României, avem influență. Eu nu vorbesc de toată lumea, dar această capacitate de influență există. Este bazată într-o măsură de peste 90% pe munca făcută acolo. Îți câștigi respectul prin felul în care te porți, prin ceea ce faci, prin felul în care știi să te impui, prin forța argumentelor. Acolo, susținerile politice au importanță, dar până la un punct. Dincolo de asta, ceilalți îți dau dreptate sau te respectă numai în funcție de tine.
– Un exemplu din care să se vadă respectul dobândit?
Vă dau exemplul cu vizele pentru Canada. Negociam în cadrul Parlamentului European – și eu reprezentam grupul meu politic (ALDE – n.a.) – o rezoluție care să permită continuarea negocierilor pe tratatul cu Canada. Am venit și am făcut un amendament, ca de îndată să fie ridicate vizele impuse românilor și bulgarilor. Vreau să vă spun că am avut susținerea tuturor grupurilor politice. Pe urmă, la vot, a fost o majoritate covârșitoare.
– Alt exemplu?
Unul cu agricultura. S-a votat noua Politică Agricolă Comună. Aici exista un clivaj între țările din Nord și câteva țări care nu puteau accepta formula de ecologizare așa cum o doreau cei din Nord. Eu pe cei din Nord îi înțeleg. Eu am un coleg în grupul meu politic care este fermier. Ei fac asta (ecologizarea – n.a.) deja de foarte multă vreme. Problema e că ceea ce presupune ecologizarea solului, după ce ai cultivat un an de zile o anumită cultură, pentru România este de nesuportat. Adică, pe oamenii din țara asta i-ar duce la sapă de lemn. Costurile sunt foarte mari și nu ar mai face față. Nu-i neapărat situația pe care o au francezii. Au și ei nevoile lor, dar stau ceva mai bine. Noi ne-am bătut foarte mult ca lucrul ăsta să nu treacă, ca această solicitare să nu fie acceptată și la vot am câștigat. Eu nu spun că asta va fi situația și peste 10 ani. Eu sper ca peste 10 ani să fim la standardele celorlalți, dar mai avem nevoie de o perioadă de timp să răsuflăm un pic. A fost o acțiune de a-i convinge să voteze ce ne e favorabil și iată că am reușit.
Ceață în Piața Victoriei, ceață la Bruxelles
– Cum transmiteți românului că merită să vină la vot și chiar să facă o sărbătoare mai micuță, dar sărbătoare, din 25 mai?
Dacă e să ne gândim sincer, de exemplu, numai la faptul că am votat în sfârșit să nu mai existe tarifele de roaming din 2015 și am votat pentru libertatea internetului, deci lucruri care se vor reflecta în buzunarele fiecăruia dintre noi, merită. Sunt lucruri care trebuie comunicate tot timpul. Presa din România, luată și de tăvălugul treburilor interne, mai puțin se concentrează pe ce se întâmplă la Bruxelles, mai puțin și cunoaște din ce se întâmplă acolo.
– Nu-i numai rolul presei, nu-i doar presa de vină. E și treaba partidelor din țară.
În ceea ce privește partidele și pe noi, deputații europeni, cred că sunt lucruri care trebuie făcute tot timpul pe parcursul celor 5 ani de mandat prin ce poate fiecare. Nu poți să ajungi în toată țara, dar sunt căi – cineva cu o pagină pe un site, cineva cu blogurile, cineva cu Facebook-ul.
– Eu mă gândeam la ceva mai trist, că echipa politică din țară, a fiecărui partid reprezentat în PE, nu are oameni care să priceapă, să știe ce să explice.
Nu știu dacă-i neapărat așa. Eu când mă uit la debaterile noastre televizate, dincolo de faptul că avem probabil numărul cel mai mare de televiziuni de știri din toată Europa, lucru nejustificat pentru o țară de mărimea României, temele de politică internă sunt în permanență abordate. Celelalte sunt trecute, așa, ușurel. Asta se întâmplă și pentru că, pe de altă parte, de la nivelul Guvernului, de la nivelul ministerelor, nu există dezbateri cu privire la ce se întâmplă la Bruxelles. Ce se votează săptămâna asta? Eu n-am văzut niciodată un ministru să iasă să spună ce se votează, ce se dezbate. Poate fi o propunere venită de la Comisie, care se va negocia, și ministrul să anunțe care va fi poziția României. Ați văzut vreodată așa-ceva? Eu n-am văzut. Cum n-ați văzut-o public, eu n-am văzut-o nici în privat, în sensul în care nu am primit astfel de informări. Noi primim, așa, din când în când, poziția României pe o temă, dar foarte aproape de momentul votului, ca să fiu foarte sinceră. De regulă, când e momentul votului, au trecut dezbaterile, a trecut momentul negocierilor. Aici e o problemă, la noi nu se dezbate cum se dezbate în alte țări. În alte țări se implică autoritățile guvernamentale în primul rând. Pot să fie și comisiile de specialitate din parlament, că și ele sunt consulltate. Mai nou, parlamentele naționale au un rol de jucat în elaborarea legislației europene, dar la noi lipsește acest aspect.
Calibrul miniștrilor, coerența de țară și o dezvăluire
– Să fie aceasta și o explicație pentru faptul că, din 2007 încoace, România nu a reușit să „producă”, să promoveze jucători de grupa mare, vizibili la nivelul jocului politic european?
Nu știu. Haideți să va dau un exemplu. Discutăm tot timpul despre energie. Întotdeauna când se discută despre energie, ministrul vine să vorbească de ceea ce se face acasă, deși toți știm că, într-o măsură covârșitoare, ce aplicăm acasă e ce se votează la Bruxelles. În mod normal trebuie să le pună cel puțin pe picior de egalitate. La noi, în continuare, în discursul autorităților, Bruxelles-ul e invocat ca și cum este poarta dincolo de care nu putem trece. Am vrea noi, dar nu ne lasă cei de acolo. Nu este așa. În realitate, totul se negociază și România știe foarte bine treaba asta. În Consiliu (Consiliul Uniunii Europene – n.a.), unde sunt reprezentate guvernele, țările au poziții diferite și se negociază.
– Da, dar, oamenii celorlați sunt mai vizibili decât ai noștri. Plus notoriatea. Se știe clar ce face, de exmplu, un ministru străin, iar când vine omologul român nu înțelegi ce vorbește.
Aici e vorba și de calibrul fiecărui jucător, dar este vorba și de coerența pe care o țară o are în a-și apăra interesul național. Vă fac o dezvăluire. În proiectul de manifest electoral pe care-l are PNL pentru aceste alegeri, veți întâlni pentru prima dată ceva ce mie îmi e foarte aproape de suflet. Veți vedea subliniată foarte clar nevoia ca România, pe câteva teme care sunt clar de interes național, să aibă tot timpul o poziție comună, ca noi, cei de acolo să nu mai venim cu formula că reprezentăm grupuri politice distincte. Autoritățile și noi trebuie să ne susținem când identificăm interesele majore ale României, chiar dacă asta poate merge împotriva liniilor de vot ale grupurilor noastre politice. Polonezii fac asta de la început. Oricât ar părea de ciudat, i-am văzut chiar și pe unguri uniți pe câteva poziții. I-am văzut și pe germani. Sunt situații în care, indiferent de grupul politic, votează la fel.
– Pe zona noastră, de după fosta Cortină de Fier, se vede diferența dintre țările membre ale Grupului de la Vișegrad și ceilalți?
Au fost mai bine articulați, ca să spun așa, în a-și identifica interesele.
Mândria de a fi om din România
– După despărțirea de Ceaușescu, am avut tot felul de ținte. La început intrarea în Europa a însemnat admiterea în Consiliul Europei. Pentru noi erau niște standarde, iar alții treceau pe sub barieră.
Corect.
– Au urmat NATO, Uniunea Europeană. Unde ar trebui să mai intre România pentru a ne fi bine? Cumva să „intre” România în România?
Da! Să înțeleagă România cât de mult ar câștiga din europenizarea ei, din lăsarea balcanizării deoparte. Dar, ăsta să știți că e un exercițiu pe care trebuie să-l facem cu toții. Presupune o schimbare majoră de mentalitate. Eu cred că se va produce.
– Mai schimbăm o generație?
E posibil. Asta o înțeleg. E vorba mai întâi de oamenii care lucrează astăzi în străinătate. Este, poate, pentru prima dată când românii care lucrează sau studiază în străinătate nu-și mai ascund originile. Noi nu am avut o diasporă, îmi pare rău s-o spun. Cei care au fugit de prigoana comunistă au negat aproape cu vehemență originea, aproape că și-au uitat și limba. Nu, poate că nu și-au uitat limba, dar au preferat să n-o vorbească. Unde te duceai și vedeai unguri, auzeai vorbă ungurească. La fel cu poloneza. Românește nu auzeai. Românii parcă se doreau asimilați. Acum nu mai e cazul. Vreau să vă spun că se aude vorbă românească peste tot. Oamenii își manifestă identitatea, deși știți că au fost momente nu ușoare. Eu cred că ăsta e declicul acelei schimbări de mentalitate care se va transmite și acasă. Avem nevoie de timp.
– Numai de timp?
Eu cred că nu vom reuși această schimbare profundă dacă nu vom schimba, într-adevăr, abordarea în sistemul de educație. Noi nu facem decât să „reformăm” sistemul de educație, dar, în realitate, continuăm să nu punem accentul pe dezvoltarea personală. La noi, formule de genul „mândria de a fi român” sunt sloganuri. Nu se face nimic ca oamenii aceia să-și asimileze în primul rând mândria de a fi om, de a fi om din România, de a vedea ce poți să faci tu cu viața ta.
– Când zic de încă o generație, mă gândesc că e nevoie și de o generație de intelectuali care să fie predispuși la tot felul de compromisuri.
Să știți că generația de intelectuali nu vine de pe altă planetă, tot aici se formează și se formează într-un anumit sistem pe care noi trebuie să-l modificăm. Eu cred că această osmoză cu cei de afară ne va ajuta. Uitați-vă, vă rog frumos, să vedeți cât de multe sunt poveștile de succes ale românilor de afară. Dacă n-ar fi fost așa, am fi avut un val uriaș de reîntoarceri. Nu-l avem.
[quote align=”center” color=”#999999″]„Un lucru pe care mi-l doresc enorm în România este ca și la noi ziua alegerilor să devină o zi de sărbătoare. Peste tot pe unde am fost, credeți-mă, ziua votului e simțită de toți ca o zi de sărbătoare. La o e privită cu încrâncenare. Mi-aș dori ca oameni să meargă la vot cu convingerea și cu sentimentul profund că votul lor contează.”[/quote]
– Ce secrete mai pot ascunde drepturile omului pentru dumneavoastră?
Secrete nu mai ascunde nici conceptul, nici felul în care vedem că se respectă sau se încalcă. Dar surprize să știți că apar tot timpul. Chiar și în țări pe care tradițional le considerăm ca foarte dedicate respectării drepturilor omului, apar nuanțe greu de înțeles și de acceptat. Sau apar situații în care sunt încălcări uneori foarte greve și ele nu sunt sancționate așa cum ar trebui de comunitatea internațională..
A consemnat Viorel COSMA
