Copiii și poveștile de succes ale antrenorilor

Când naționala României are ”interzis” la meciurile de baraj pentru calificarea la turneele finale ale Campionatelor Europene și Mondiale, merită să ne îndreptăm privirea către generația de mâine. E firesc să ne întrebăm ce vine din urmă și cum lucrează antrenorii echipelor de copii și juniori. După istoria și legendele profesorilor Bursuc, a venit rândul să aflăm povestea unui alt cuplu de antrenori ”teribil” din LPS Piatra Neamț: soții Adriana și Răzvan Caba.

Un ”El”, o ”Ea” și o perioadă unică în istoria handbalului

Soții Caba sunt oameni modești, pe care sportul i-a unit. Totul a plecat, ca în orice poveste simplă, cu un ”El” și o ”Ea”. El, Răzvan Caba, între handbal și fotbal l-a ales pe primul, iar apoi au început poveștile din cantonamente, care rămân cele mai frumoase. Cantonamentul, pe lângă antrenamente și acumulări, înseamnă o altă educație, care nu se prea face astăzi în România: educația sufletelor adolescenților. E un ciclu de viață, care, la multe cluburi din țară, lipsește și care va trebui reînvățat. Ca pe vremea lui Ceaușescu, atunci când România atingea apogeul, la Olimpiada de la Moscova, într-un meci în care naționala masculină de handbal învingea URSS-ul cu 22-19, după ce, inițial, părea victimă sigură, fiind condusă cu 6 goluri.

Astăzi, de regulă, costurile cantonamentelor sunt înlocuite cu ”costurile arbitrilor”, iar la acest capitol FRH este repetentă. În loc să fie învățați cu valorile handbalului modern, copiii văd cum cei responsabili să aplice legea în teren, își bat joc de munca lor. ”De la vârsta de 12 ani, am început să practic handbalul și, așa cum se obișnuia, cantonamentele de iarnă și cele de vară erau obligatorii pentru cei ce își doreau să facă performanță. În vara anului 1991, la Năvodari, am cunoscut-o pe Adriana (echipele de handbal masculin și feminin făceau cantonamentul de pregătire în aceeași perioadă). După cele trei antrenamente istovitoare din cursul zilei, seara era discoteca și ne trezea parcă la viață…”, își amintește profesorul Răzvan Caba. ”Fotbalul a fost primul sport pe care l-am practicat, dar nu am rezistat foarte mult. 5 antrenamente, după care, pentru o perioadă de 4 ani, am practicat atletismul, unde am avut câteva rezultate notabile – campion național la 600m și 800m – copii. În cele din urmă, m-am oprit la ceva ce cred că mă caracterizează – handbalul – și îmi scoate în evidență unele calități motrice: viteză, îndemânare, rezistență… Dar și trăsături moral-volitive ca dârzenia, perseverența, dorința de a fi cel mai bun, combativitatea, corectitudinea și, nu în ultimul rând, caracterul. În concepția mea, dar nu numai, cred că un handbalist trebuie să aibă viteza unui atlet, detenta unui baschetbalist , forța unui rugbyst și rezistența unui fotbalist, după cum a spus maestrul Cristian Țopescu”, adaugă profesorul Caba.

Reguli drastice pentru proprii copii

Răzvan Caba a antrenat echipe de copii, dar a și menținut în ”viață”, alături de profesorul Stelian Bursuc, echipa HCM Piatra Neamț, după dispariția legendarei FibrexNylon. Profesorul spune că fiecare echipă are particularitățile ei: ”În decursul carierei mele, am antrenat echipe de copii (9-18 ani), dar și echipe de seniori. Fiecare dintre eșaloanele de pregătire are greutatea sau frumusețea ei. Astfel, la copii este greu, pentru că trebuie să-i învățăm cum să practice handbalul. La seniori trebuie să perfecționăm și să lucrăm cu și la fiecare caracter în parte. Astfel, la ora jocului, handbalistul trebuie să fie în maximum de formă”.

În capitolul ”realizări” se regăsesc și copiii: ”Realizarea cea mai mare a noastră sunt cei doi băieți: Cătălin și Ștefan. Băiatul cel mare, Cătălin, pot spune că s-a născut în sala de sport, a crescut în sală și acum practică handbalul. Ștefan, mezinul nostru, dar și al echipei de juniori III în care evoluează Cătălin, este înzestrat cu un spirit de învingător, este dornic să fie cel mai bun, cel ce vrea să dea cât mai multe goluri și, evident, vrea să câștige”.

Meseria de antrenor și cea de tată au și un numitor comun: ”Meseria de antrenor, dar și cea de părinte, în același timp, este foarte dificilă. Încerc să mă împart între antrenor și părinte (cu proprii mei copii), între antrenor al copilului meu și antrenor pentru colegii lui. Regulile pentru proprii mei copii la antrenament sunt un pic mai drastice”.

Comparație între naționala masculină și cea feminină

De ce fetele pot să se lupte pentru medalii, iar băieții par niște preșcolari în luptă cu forțele Europei? De ce am regresat, în timp ce alții promovează? Sunt întrebări la care Răzvan Caba încearcă să găsească răspunsuri de bun simț: ”Drept este că am și uitat de când România nu a mai avut o participare finalizată cu o medalie la CE sau CM la băieți. Cred că două dintre aspecte ar fi: 1 – piramida spre marea performanță, la fete, este mai bine construită decât la băieți și criteriile de selecție sunt diferite, la jucători, dar și la staff-ul tehnic. Antrenorul trebuie ales după performanțele pe care le-a avut sau le are, nu după numărul de selecții din echipa națională. Și 2 – la fete, în eșaloanele superioare, au mai rămas o mână de ”nebuni”, care nu lasă să moară performanța, pe când, la băieți, ei sunt pe cale de dispariție”.

File de poveste

Povestea la LPS Piatra Neamț este una normală, adică selecție, antrenamente și jocuri… de 14, respectiv 11 ani: ”Acum 14 ani – eu și de 11 ani – soția, am preluat grupe de copii ce doreau să practice handbalul… și povestea frumoasă a început. An după an, copiii au fost instruiți și învățați să practice handbalul și cu ajutorul lor am ajuns din ce în ce mai sus: 2003-2004, participare la turneul final (locul 7); un an mai târziu, 2004-2005, cei pe care-i antrenam au venit cu o medalie de bronz la juniori II, iar copiii din a doua generație nu s-au lasat mai prejos și au ocupat locul 4 în campionatul național. Competiție după competiție, copiii și-au arătat valorea, iar în anul școlar 2006-2007 au ocupat locul I și medalia de aur la nivelul juniorilor I. În 2008-2009 am fost detașat la Brașov și obiectivul impus a fost o nouă medalie de aur. Pot spune că am reușit să îl duc la îndeplinire. Pe perioada detășării mele, soția a preluat echipele de juniori și cele de începători. Din vara lui 2010, am revenit acasă și am luat-o de la capăt, cu copii de 9-10 ani, și, totodată, coordonator al echipei de seniori, HCM Piatra Neamț. Nu am stat degeaba și la Olimpiada Națională a Sportului Școlar, în anul 2011 am luat medalia de argint”.

Punând cap la cap jucătorii din tabelul de mai jos, ce cuprinde jucătorii promovați de Adriana și Răzvan Caba, avem un prim șapte de mijlocul clasamentului în Liga Națională? Dacă îi adăugăm și pe cei formați de profesorii Rita și Stelian Bursuc, ne batem la titlu cu jucători locali? Se cam impune un singur răspuns: Da !

Obiectiv pentru juniorii III în sezonul actual:

”Ne dorim să ajungem în actul final al competiției. Este din ce în ce mai greu, deoarece echipele private vin puternic din spate și își doresc rezultate. Noi, ca unitate, avem un handicap față de privați – situația financiară, care lasă de dorit nu numai în județ, ci în majoritatea zonelor din țară. Supraviețuim cu greu, dar nu uităm că speranța moare ultima și nu ne vom da bătuți!”

”Regretatul profesor Ovidiu Țoc mi-a spus un lucru deosebit, în legătură cu marea performanță: la fete, încă de la grupele de începătoare, este mai dificil și munca este mai mare, dar, odată ce sunt puse «pe direcție», nu trebuie decât să le îndrumi foarte ușor. La băieți, lucrurile stau altfel: plecarea este rapidă și rezultatele sunt imediate, dar greul abia atunci începe, deoarece nu trebuie scăpați din mână, pentru că distrug tot! Nu prea am înțeles atunci tâlcul vorbelor sale, dar, odată cu înaintarea în vârstă și în meserie, am realizat ceea ce spunea”.

Cristi SOROCEANU