S-a născut la 1 mai 1962. După o scurtă ucenicie la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, s-a avântat în munca de creație artistică a Teatrului Evreiesc de Stat din București și satisfacțiile, binemeritate, nu au întârziat să-și facă apariția. Numeroasele roluri pe scenele bucureștene, ca și în filme românești, i-au deschis porțile afirmării internaționale. Selectarea ei în controversatul film al lui Mel Gibson „Passion of the Christ” i-a adus o notorietate pe baza căreia a obținut numeroase alte contracte în producții ale unor regizori de marcă.
Actrița Maia Morgenstern are o carieră pe cât de spectaculoasă, pe atât de trainică.
Pretextele
Recitalul dramatic din „Lost Tango”, prezentat cu ani în urmă și pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, i-a permis ca, alături de fiul său, Tudor Aaron Istodor, și sub îndrumarea regizorală de subtil rafinament a lui Moshe Yassur, să facă o adevărată demonstrație de virtuozitate și forță actoricească.
Recent, la începutul lunii aprilie, am revăzut-o pe scena Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău, într-un recital extraordinar inclus în programul celei de a IX-a ediții a Galei Star, de-a lungul partiturii dramatice semnată de Georg Kreisler, „Astă seară, Lola Blau”, în regia lui Alexandru Dabija, scenografia lui Puiu Antemir, costumele Doinei Levintza și susținută muzical de pianista Tatiana Moroșanu, o altă cunoștință de-a noastră, soția regretatului violoncelist Alexandru Moroșanu, un bun prieten al oamenilor de cultură și muzică din Piatra Neamț și, mai ales, al Vacanțelor Muzicale.
Complicii
Mario Diament este un nume mai puțin cunoscut în lumea culturală românească, în ciuda faptului că două dintre creațiile sale dramatice – „The Book of Ruth” și „Blind Date” – au avut premierele europene la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Cea de a treia, „Lost Tango”, avea să fie montată de către regizorul Moshe Yassur la același teatru, având premiera la 26 noiembrie 2001, la șapte ani după ce văzuse pentru prima oară lumina rampei, sub titlul „Interview” la Teatro San Martin din Buenos Aires. Născut la 17 aprilie 1942 la Buenos Aires, Argentina, țara lui Gardel, a Evei Peron, a lui Che Guevara și Diego Maradona, prozelit și emul al lui Borges, pe care îl socoate a fi drept un „Homer al literaturii argentiniene, marea figură literară a secolului al XX-lea”, Diament este jurnalist și playwriting la Florida International University din Miami și colaborează frecvent cu cotidianul argentinian „La Nacion”.
Georg Kreisler, născut în 1922, a studiat pianul și vioara la Viena, iar în 1938, din cauza persecuției naziste pleacă în America, unde capătă cetățenia în 1943. Scrie cântece pentru soldații britanici și francezi, lucrează, printre alții cu Charlie Chaplin, iar în 1955 se reîntoarce în Europa, unde, după o serie de peregrinări, moare la Salzburg în anul 2011.
Moshe Yassur, regizor de talie internațională, evreu ieșean de baștină, bolnav de teatru încă din copilărie, după cum mi-a mărturisit, viețuiește la New York și montează în răstimpuri și la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Spectatorii pietreni își amintesc montarea pertinentă a „Sonatei Kreutzer”, prezentată în limba idiș într-o ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț.
Cât despre regizorul Alexandru Dabija, este superfluu a mai încerca să-i delimităm statura regizorală în spațiul teatrului românesc contemporan. Cu atât mai mult cu cât, de foarte multe ori a realizat montări de excepție chiar la Piatra Neamț.
Rememorări
La Piatra – Neamț, mai demult…
Refugiată în cabină, marcată încă de prelungul efort scenic, Maia Morgenstern, cu demachiantul pe față și ținând piept cu entuziasm efuziunilor sentimentale ale vechilor amici ce-i străjuiesc ușa întredeschisă a cabinei, acceptă cu politețe și, după cum ne asigură, cu mare plăcere, să stea de vorbă cu un reprezentant al presei. Și, așa după cum era de așteptat din partea unei personalități educate prin artă și cultură, o face cu îndatoritoare amabilitate și firească familiaritate. Mă ascultă cu atenție, privește în ochi și ascultă răbdătoare prelungul meu exordiu menit să justifice inopinata dar, într-un fel, previzibila abordare. Mă hotărăsc, în sfârșit, să fiu mai concret…
– Bănuiesc că sunteți legată, cel puțin sentimental, de urbea noastră.
– Chiar dacă nu aș vrea să am acest sentiment, legătura cu orașul Piatra Neamț este una de suflet, înainte de toate. Chiar de ar fi să revină momentele dificile… Pentru că au fost și momente dificile. Existența mea aici, în Piatra Neamț, a fost marcată… a stat sub semnul unor vremuri grele, dificile, complicate, bântuite de lipsuri materiale, de lipsuri spirituale, de tot felul… Și legenda frumoasă a teatrului din Piatra Neamț pălea sub povara unor vremuri tulburi, grele, încărcate de sărăcie și ipocrizie.
…la Bacău, de curând
– Bine v-am reîntâlnit în postura aceasta domestică, de după spectacol. Nu înainte de a vă mulțumi pentru tot ceea ce ne-ați oferit în această seară, vreau să vă reamintesc că ultimul interviu pe care ni l-ați acordat s-a întâmplat tot într-o cabină de machiaj, ca și asta, chiar în timp ce vă îndeletniceați cu „distrugerea” imaginii scenice. La Piatra Neamț se întâmpla. Și spun asta cu atât mai mult cu cât știu că de Piatra Neamț, am mai spus-o, vă leagă foarte multe lucruri…
– Sigur. Multe povești mă leagă de Piatra Neamț. Și frumoase, și triste, și sfâșietoare. Ne-am bucura să venim din nou acolo. Ne-am bucura tare. Cu toată ambiția, în pofida tuturor greutăților, mai mari sau mai mici, am ajuns la Bacău. Sperăm să ajungem și la Piatra Neamț, cum bine ați spus.
– Ați vorbit întotdeauna foarte frumos de orașul nostru. Cum orele sunt înaintate, vorba lui nenea Iancu, nu ne permitem să vă necăjim prea mult, dar nu am putut rezista tentației de a vă smulge câteva vorbe despre virtuțile „one women show”-ului. Cu atât mai mult cu cât ați făcut o nouă demonstrație de virtuozitate scenică într-un soi de trio, alcătuit din dumneavoastră, în postura de protagonist, doamna Tatiana Moroșanu, pe care am reîntâlnit-o în această seară într-o altă postură cel puțin inedită și, bineînțeles, regizorul Alexandru Dabija. Iată o echipă de forță. Cum vă împăcați cu această formă de expresie dramatică pe care, știu asta, nu ați exersat-o pentru prima oară? Considerați că poate să fie edificatoare pentru un actor? Poate spune mai mult decât rolul dintr-o distribuție clasică?
– Nu, nu se pune problema astfel și nu mă grăbesc să compar. În acest caz e bucuria de a fi lucrat cu Alexandru Dabija, e bucuria de a mă fi reîntâlnit, peste timp, peste mulți ani cu această creație. Premiera acestui spectacol, dacă vreți, într-o cu totul altă formulă, într-o cu totul altă structură…
– În fața pianului se afla regretata Dorina Crișan Rusu, de care mulți pietreni probabil că își mai reamintesc.
– Exact! Premiera, cum spuneam, a avut loc în anul 1994. Faceți și dumneavoastră un calcul și o să vedeți cât de mult e de atunci.
– Vreo douăzeci de ani, da. Ba chiar cred că era în 1993, anul în care ați primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță.
– Da, cred că aveți dreptate. Vreo douăzeci de ani, totuși. E mult, e puțin?
Din nou la Piatra, atunci…
– Dar ați plecat. Probabil, să întâlniți lumina.
– Am plecat și n-aș zice că am întâlnit lumina atunci. Nuuu! Tot erau vremuri grele. Dar am revenit. Acum sunt tot aici și răsar fără să vreau o mulțime de amintiri. Am o mare nostalgie. Lucrurile frumoase, lucrurile duioase, dulceața acestor meleaguri. Nu vreau să fie așa! Voiam să… Nu știu ce voiam; habar n-am! Probabil că mă bănuiam că o să fiu din nou același arici, care mă cunosc că sunt în multe ocazii. Dulceața, nostalgia, parfumul, tapițeria ușilor, greutatea cortinei… scârțâitul lemnului, rezonanța acustică a sălii… care-ți răspunde…
– Cum vă simțiți în acest spectacol? Ce ați descoperit nou?
– De fapt, urâciuni ne bântuie pe fiecare și este și exersarea unei forme de exorcizare în acest spectacol. Da, domnule, așa suntem; ne punem oglinda în față nouă înșine și celorlalți. Și poate că în felul ăsta ne vom putea mântui, poate nu, dar deja sunt vorbe prea mari. În orice caz, a ne cunoaște, în a recunoaște în noi ce e mai puțin strălucitor și fastuos și demn de laudă, demn de mândrie, e un prim pas. Și exact acest lucru face acest spectacol.
… și iarăși la Bacău, acum
– În acest caz, o altă partitură, un alt fel de a o aborda.
– Este un text care spune foarte mult, este o formă de expresie care poartă cu sine un mesaj. E curajul de a-ți cunoaște și, eventual, depăși limitele și, în forma în care l-a lucrat domnul Alexandru Dabija, curățând de tot ce e balast, dar de orice alt artificiu, rămânând expresia pură, diversă… da, pură a statutului, a condiției de actor, de actriță, asta este ce rămâne: glasul, trupul, gândul și oglinda. Oglinda care, până la urmă, sunteți dumneavoastră spectatorii; în ochii dumneavoastră, în sufletele dumneavoastră ne oglindim. Bine, n-aș vrea să teoretizez, să țin o lecție de filosofie acum. Nici nu e cazul, nici nu e momentul. Cred că spectacolul vorbește pentru sine.
Și mai există un personaj: muzica. Nici nu știu dacă e muzică, nici nu știu dacă e o formă de cânt. E o formă de exprimare. E o altă formă de strigăt. Forma muzicală pe care o încercăm în această seară cu Lola Blau vorbește și de propriul nostru egoism și de nepăsările noastre și de faptul că suntem atât de implicați, sfâșiați de dramele noastre, mai reale sau mai închipuite, încât nu băgăm de seamă nenorocirile și ororile ce se întâmplă. Foarte aproape de noi sau mai departe. De altfel, autorul, Georg Kreisler, descria într-un mod foarte uman pe cea pe care o considera un alter-ego al său: „E la fel de descumpănită în fața antisemitismului, ca și în fața propriei evreități, fiindcă nu dorește altceva decât să cânte și să danseze puțin, să dăruiască bucurie publicului”.
– În ciuda a ceea ce s-ar putea crede, revenind la performanța dumneavoastră actoricească, e uluitor efortul pe care îl depuneți întru creearea unei relații coerente cu publicul.
– Asta presupune mult antrenament, dar atunci când există comunicare – și în cazul nostru există – mă sprijin de fiecare silabă, fiecare notă, fiecare mișcare. Mă sprijin pentru a merge mai departe. Poate să pară paradoxal. Nu e.
– De fapt, paradoxal poate părea chiar spectacolul în sine. Povestea, ea însăși, e paradoxală prin contrapunerile de situații atât de crunte uneori, să spunem. Faptul că l-ați oferit publicului băcăuan, faptul că acest festival al monodramei, al recitalurilor actoricești, poate constitui o lecție pentru actorii mai tineri, pentru cei care încă bat la porțile afirmării, pentru cei zece candidați la gloria acestei ediții, de pildă.
– Sper să se fi bucurat oamenii aceștia văzând acest spectacol. M-am bucurat la rându-mi aflându-mă în fața unei săli arhipline, la o oră imposibilă, foarte târzie din noapte. Un public inteligent, avizat, avid, un public atent, cunoscător. A fost o mare bucurie.
– Se pare că, în general, cei care dețin aceste calități sunt cei care umplu sălile de teatru acum, în România.
– Depinde de noi, cei care încercăm și facem spectacole, teatru, în forme diverse. Ne-am asumat ca actori o responsabilitate imensă. În fața unor oameni care vin pentru ca noi să le oferim o clipă de bucurie și de evadare, dacă vreți, din teritoriul lumii acesteia, care nu de puține ori se dovedește a fi crud și nemilos. Depinde de noi să știm a atrage și să oferim publicului lucruri interesante, diverse. Numai de noi depinde.
– Așa cum, de altfel, ne-ați demonstrat și în această seară.
Epilog. În fața oglinzii
Într-o cabină de teatru al cărei miros de drogherie îmi stăruie în nări, sub lumina îndestulătoare reflectată de oglinzi, printre flacoane cu farduri și elixiruri pe care, neîndoios, numai o femeie, care pe deasupra este și actriță, poate să le orânduiască și să le știe rostul. Fremătând de culori, buchetele de flori cu care au recompensat-o spectatorii și-au găsit deja locul prin vaze și borcane risipite prin cabină. Constat brusc că mă stingherește imaginea mea reflectată în oglindă, ba chiar mă irită și, tocmai din această banală pricină, dar și pentru a-mi risipi propriile temeri mă hotărăsc să punctez cu o întrebare, la prima vedere gratuită.
– Vă sperie oglinda?
– Nu, nu! De speriat nu mă sperie, dar nu mi-e întotdeauna foarte comod și aș minți dacă aș spune altceva. Nu e comod, dar probabil că sunt atrasă de lucrurile care nu sunt foarte comode.
Înainte de a ne despărți, o rog să-mi permită a-i face o fotografie acolo, în cabină. Pe jumătate demachiată și tocmai din acest motiv sugerând vulnerabilitate și oboseală disimulată, cu bagajele risipite… Întocmai ca Lola, din ultima secvență a spectacolului, așteptându-și iubitul. În fața oamenilor din sală, în fața oglinzilor. Care pot fi, uneori…, paralele.
Patimile după Gibson, politica și opera de artă
– „Patimile” a fost un film întrucâtva controversat. Dumneavoastră, ca unul dintre protagoniștii acestui film, cum l-ați caracteriza?
– Este un film de artă, este un film cu un puternic mesaj social și politic. Este o alegorie. Lucrul ăsta l-am explicat și în cadrul conferințelor de presă la care am fost chemată să particip; și nu au fost puține. Țin minte, domnul Mel Gibson mi-a mulțumit din adâncul sufletului – și a făcut-o cu toată sinceritatea – pentru modul în care am știut să apăr filmul. Credeam că sunt așa, niște conferințe de presă în care mai schimbăm niște vorbe, mai frecventăm niște locuri comune… Ei bine, nu. N-a fost așa. M-am trezit într-un plin meci de box. Și atunci, nu mi-am mai pus mănușile de box, că n-am avut timp, dar am trăsnit niște pumni…! Pentru că am fost pusă în situația să apăr filmul; și l-am apărat.
– Câteva argumente, vă rog!
– Este un mesaj, este o alegorie… un foarte puternic mesaj. Este vorba despre manipulare, despre felul în care lideri corupți se țin cu dinții de poziția și de opiniile lor. Felul în care știu să manipuleze o populație, un popor, un segment de lume sărac, oprimat, este deja cunoscut. Mințile oamenilor pot fi ușor sucite, caută vinovați atunci când le moare copilul de foame… cum era… Vorbim despre acest film. Vedem în acest film foarte clar. Dincolo, evident, există și un mesaj religios. Dar eu n-am fost chemată la un conclav religios, la un congres. Am fost chemată ca actriță, să interpretez un rol. Cu asta m- am ocupat eu. Dacă sunt chemată să gândesc, să judec, să expun o părere despre un film, o operă de artă, așa cum îl consider eu că este, la realizarea căreia am fost chemată să-mi aduc aportul, o fac fără nici o reținere.
– Prin urmare, socotiți filmul a fi o altă oglindă a socialului.
– Da, este o virulentă critică socială. Limpede se recunosc lideri care… Dacă facem o relație cu contextul politic al timpului în care s-a făcut filmul realizăm că exact atunci Statele Unite erau pe pasul de a porni (și au și pornit, după cum prea bine știți) războiul împotriva Irak-ului. Nu se referă direct, concret, la o situație anume, dar din păcate istoria se repetă cu obstinație. De parcă noi, oamenii, n-am învățat nimic din toată istoria omenirii. Am uitat că Socrate a fost silit să bea cucută, am uitat că a fost condamnat la moarte chiar de către proprii săi concetățeni. În cea mai democratică formă de organizare politică ateniană. L-au condamnat la moarte. Mahatma Gandhi a fost împușcat de unul dintre ai săi, o spun între ghilimele ca să nu facem acum istorie, că nu e vreme… Itszak Rabin a fost omorât de către unul dintre cei foarte apropiați lui. Pentru că a îndrăznit să aibă altă opinie decât cea generală a vremurilor acelea.
Luciditatea și cruzimea
– Opinie gregară, de altfel, întreținută prin neobositul și, fără îndoială, interesatul travaliu politic.
– Exact. Aveți dreptate!
– Mărturisesc că m-aș fi mirat să nu apărați filmul, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă nu excelează printr-o partitură locvace, imaginea dumneavoastră în spiritul Mariei este atât de pregnantă în toată viziunea aceea, într-un fel brutală și crudă. Ca și în „Apocalypto”, de altfel, unde Mel Gibson recidivează într-un alt plan. Se pare că celebrul regizor are o adevărată afinitate întru exploatarea cruzimii, întru exhibarea faptului crud, dar socot că ăsta e, de fapt, un soi de exercițiu de sinceritate și luciditate.
– E opinia sa. Are curajul să își expună propria opinie. Așa crede, așa face. Până la urmă, este filmul său, sunt banii săi, visul său. Așa a dorit să vorbească în acel film și așa a făcut. Cruzimea, de fapt, provine dintr-un soi de luciditate. Iar luciditatea este, negreșit, întemeiată pe faptul în sine. Care, iată, domină istoria și conștiința omenirii de mai bine de două mii de ani.
– Cât privește insinuările malițioase ale unora, potrivit cărora ați fost aleasă în distribuție și datorită sonorității numelui? Mă refer la sensul semantic al entităților „morgen” și „stern”.
– Nu cred că domnul Mel Gibson și-ar fi riscat reușita unui film pe care îl gândea de zece ani, și la care lucra – după mărturisirile sale, scrise de altfel – de peste un deceniu, numai după niște considerente…
– … onomastice.
– Da, sau după un fel de politică a distribuției… Ar fi fost un fapt extraartistic, convențional și, în ultimă instanță, inutil, păgubos și gratuit.
(I.A.)
