Biserica și banii

Părintele Constantin Munteanu este paroh la ”Sf. Gheorghe”, din Târgu Neamț, și, în principiu, nu are nevoie de prea multă prezentare. Este unul dintre cei mai iubiți preoți din zonă, nu atât pentru modestia și moralitatea sa, cât din motive mult mai lumești. Mai exact, părintele Munteanu și-a făcut un renume din faptul că nu percepe bani pentru multe din ritualurile bisericești pe care le oficiază. De exemplu, botezuri sau înmormântări. Pe lângă asta, părintele Munteanu are și darul de a intra în sufletele credincioșilor.

– Care e povestea dumneavoastră, părinte Munteanu?

Sunt născut la 21 ianuarie 1959, lângă Bacău, la Izvorul Perheciului. Anii copilăriei mi-au fost foarte frumoși. Am avut o copilărie frumoasă, pentru că am avut părinți credincioși, care au știut să mă educe în spiritul credinței și al iubirii de semeni. Așa am fost crescut de mic. Provin dintr-o familie modestă, dar foarte credincioasă, foarte evlavioasă. Școala primară am făcut-o în Odobești, de lângă Bacău, învecinată cu satul natal, Izvorul Perheciului. La terminarea clasei a VIII-a, deși îmi doream să devin profesor – luam adesea blocul de desen și mergeam prin clasă, spunând că sunt profesor -, la sugestia tatălui meu, am mers la Seminarul de la Mânăstirea Neamț. Atunci am fost foarte încântat, a venit tata și m-a înscris pentru examen. Am luat examenul cu medie foarte mare și am terminat seminarul în anul 1979. La Seminar am avut profesori vrednici, cărora le sunt recunoscător și astăzi. Pe unii dintre ei i-am luat ca mentori. În 1979, am dat admitere la Facultatea de Teologie de la București, era atunci Institutul Teologic de grad universitar. Am luat examenul, dar după acea toamnă , a trebuit să mergem în armată. Pe atunci, și teologii făceau armată, nu erau scutiți. Și am făcut nouă luni de armată, la Vânju Mare, în județul Mehedinți. În iulie 1980, am venit acasă, pe 6 iulie m-am căsătorit, iar în toamna aceluiași an 1980 am mers la facultate, cursuri de zi. Un an mai târziu, la rugămintea tatălui meu, Preafericitul Teoctist a acceptat să mă cheme din timpul facultății, la Iași, și să mă hirotonească preot pe seama unei parohii. Pe 11 martie am fost hirotonit în dreapta de diacon, am stat o săptămână diacon. Pe 18 martie 1981 am fost hirotonit preot pe seama parohiei Curichiștea, comuna Grumăzești, unde am stat vreo 10 ani, până în 1990, când am venit aici, la Biserica ”Sf. Gheorghe”. Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei, sugera părintelui protopop Ioan Antistescu, să se deschidă bisericile care au fost închise pe timpul comuniștilor. Era vorba și de biserica ”Sf. Gheorghe” și capela de la cimitir.

– Ce v-a împins spre preoție și de ce nu spre o altă meserie?

Deși îmi doream să fiu profesor, să fiu educator, la un moment dat, cu foarte puțin timp înainte de admiterea la seminar, am simțit o chemare. La noi este chemare. Deci am simțit o chemare, pentru a sluji lui Hristos. Am fost chemat pentru slujba asta, conștient fiind. De asta și lucrez în preoție. Părinții mei au avut un rol covârșitor. Ei doar mi-au propus, nu m-au obligat, m-au îndrumat, mi-au arătat calea. Iar eu vă spun, când am ajuns la seminar și am văzut așa frumusețe și așa locuri de minunate, am rămas legat de aceste locuri. Provin dintr-o zonă cu oameni modești, dintr-o zonă sărăcăcioasă. Bacău e zonă de șes. Când am venit la Neamț și am văzut așa frumusețe și așa oameni minunați, Seminarul Teologic, inegalabil cu altă școală… Seminarul de la Neamț a fost în permanență elita școlilor teologice. Eram așa de fericit că sunt elev! Mi-am dorit să-mi însușesc toate cunoștințele. Am avut dascăli de la care am avut ce învăța și am pus în practică tot ce am învățat. Deci, prin tot ceea ce fac eu, nu fac decât să transpun în practică ce am învățat de la profesorii mei, de la duhovnicii mei.

Întâi biserica, apoi familia

– Sunteți unul dintre cei mai iubiți și apreciați preoți din Târgu Neamț. Care ar fi explicația?

Eu sunt în mijlocul oamenilor și, vă pot spune cu sinceritate, toți preoții sunt apreciați, nu numai eu. Fiecare își face datoria. Poate că sunt un pic mai îndrăgit pentru că mă plec cu foarte multă răbdare asupra problemelor lor. Asta este și o virtute, să știți, răbdarea. Preotul trebuie să aibă răbdare și să stea de vorbă. Eu aici i-am câștigat pe oameni. Îmi fac timp pentru fiecare dintre ei și ascult toate problemele lor. La mine pe primul plan este biserica, după aceea este familia mea. Am preoteasa care se ocupa de treburile familiei. Eu nu știu multe lucruri din casă. Treaba mea este la biserică. Niciodată nu mi-a spus „Hai mai repede, că trebuie să mergem nu știu unde”. Ea spune: „Stai de vorbă cu ultimul credincios. Eu am timp să mă duc sau mă duc singură. Stai de vorbă cu ultimul credincios, că acela vine cine știe de unde” Și așa m-am făcut plăcut oamenilor. Am stat și le-am ascultat problemele. Îi primesc pe fiecare, nu fac deosebire. Pe toți îi tratez la fel. Stau de vorbă cât vrea omul, nu m-am grăbit niciodată. Aici am câștigat eu oamenii.

 ”Banii sunt necesari, dar nu slujesc pentru bani”

– Și, totuși, sunteți unul dintre puținii preoți care nu percep taxe, bani, pentru ceea ce face…

Nu am auzit preoți care cer taxe pentru anumite servicii. Ca instituție, ca lăcaș, nici Biserica nu poate supravețui dacă nu este susținută de credincioși. De aceea în jurul bisericii se formează o comunitate. Comunitatea trebuie să aibă grijă să-și achite contribuțiile, datoriile față de biserică, pentru că altfel nu poate supraviețui o parohie. Dacă respectiva comunitate nu poate asigura necesarul să zic, al nevoilor parohiei, parohia se desființează. Deci, comunitatea strânsă în jurul bisericii trebuie să-i asigure și traiul. Iar biserica are niște rânduieli. Nu ar trebui percepute și nu cred că se percep taxe pentru servicii, pentru că biserica are de unde să-și strângă fondurile dacă oamenii sunt ascultători și sunt devotați bisericii. Sunt contribuții, sunt servicii religioase, participări la Sf. Liturghie, contribuția de la lumânări, de la tămâie… Se strâng niște fonduri, pe care preotul paroh le administrează cum știe el mai bine, ca să facă față tuturor cerințelor. Și noi plătim facturi, și curent, gaz, telefon, abonamente, cărți și fonduri. Eu nu slujesc pentru bani, nu știu ce înseamnă, deși, banii sunt necesari. Fără ei nu am putea trăi. Dar am strictul necesar, nu duc o viață de huzur. Duc o viață foarte modestă. Nu sunt vrednic să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru cât mi-a dat și de asta fac din tot sufletul meu lucrarea asta preoțească, mă jertfesc pe altarul bisericilor la care am fost trimis. Sunt gata să-mi dau și viața pentru slujirea lui Hristos.

– Există anumite polemici legate de salariile preoților…

Vă pot spune că noi nu suntem salariați de stat. Noi primim de la stat, de la guvern, prin secretariatul de stat, o contribuție la salarii. Noi suntem aici patru angajați: preotul, cântărețul, supraveghetorul de muzeu – pentru că Biserica ”Sf. Gheorghe” este monument istoric – și paracliserul, omul de serviciu. Gândiți-vă că trebuie să realizez salariile celor patru persoane trecute în statul de plată. Nu-mi este deloc ușor, mi-e foarte greu. Eu primesc de la stat câte 600 lei pentru cei trei angajați, iar eu am, cred, 1.209 lei pe lună contribuția la salariu… Pentru că salariul este mai mare și la personalul angajat, și la preot. Diferența aceasta ne-o asigurăm din serviciile religioase, contribuții, vânzarea de lumânări, donații de la credincioși… pentru care suntem obligați să tăiem chitanță. Eu sunt cu chitanțierul la zi. O donație dacă am, de 100 lei sau 10 lei, dau chitanță omului. Omul zice: „Vreau să las pentru biserică”. Și lasă cât crede el, 10-20 de lei. Eu atunci tai chitanță, scriu pe ea servicii religioase, botez sau ce a fost ori donație din partea familiei. Așa ne facem fondurile pentru a putea supravețui. Salariul de încadrare a personalului este în jur de 900 lei. De la 600 la 900 și ceva, trebuie să fac o diferență. Trebuie să-i fac de undeva. Eu primesc de la stat 3.099 lei contribuția, iar salariile se duc la 5000, cu tot cu personal plus celelalte cheltuieli. De unde îi mai iau pe ceilalți? Foarte greu. Și parohia este foarte mică. Eu am 148 de familii care fac parte din parohia Sf. Gheorghe. Am mai mult de 50 de apartamente goale, în care nu am intrat niciodată cu Ajunul. Am 17 scări de bloc, din care șase sunt la un bloc cu trei etaje, la parter sunt magazine, iar la etaj sunt câte trei apartamente foarte mici și nelocuite. Acolo umblu cu Ajunul într-o oră și jumătate. Și mai rămân încă șase scări.

Preotul trebuie să fie părinte

– De ce mulți preoți se rezumă doar la a fi slujbași la biserică și nu se implică și în problemele comunității?

Preotul trebuie să fie în mijlocul credincioșilor. Eu sunt pentru ca preoții să locuiască în mijlocul parohiei. Din 2010-2011, eu nu am mai plecat la țară. Am o casă în satul Lunca, comuna Vânători. Locuiesc aici, sunt pe loc și răspund tuturor chemărilor. Preotul, obligatoriu, nu trebuie să se rezume doar la slujirea de biserică. Trebuie să fie în slujba credincioșilor, în slujba oamenilor, să intervină acolo unde este o neînțelegere în familie, să fie alături de cel în suferință sau să cerceteze la spital. Dacă aude pe cineva că este într-un necaz, să se ducă să-l ajute, să fie alături de familia încercată. De ce îi zice lumea „părinte”? De asta îi zice lumea „părinte”, să fie ca un părinte. Și să nu uităm că, slujind oamenilor, slujim lui Dumnezeu.

– Este știut faptul că ați făcut multe „minuni”. Ați salvat multe familii de la divorț.

Pot să mă mândresc cu lucrul acesta. Anual am situații de genul acesta. Probabil că, având o vârstă apropiată celor care trec prin astfel de situații, aceștia își zic „Mă duc la un preot care e de o seamă cu mine, că acesta mă înțelege”. Iar eu știu să pun lucrurile în așa fel încât să plece împăcați de aici. Vă mărturisesc că, în 2009, am avut 9 familii, din care o parte erau cu hotărârea de divorț luată, pe care le-am împăcat și sunt mândru că am putut face asta. Sunt și acum cel puțin două-trei familii, pe care le am sub supraveghere și pe care, cu siguranță, le voi aduce pe calea cea bună.

– Ce virtuți ar trebui să aibă un preot?

Preotul ar trebui să fie în primul rând credincios. Trebuie să aibă foarte mare încredere în Dumnezeu și în lucrarea pe care o face. O altă virtute, dacă vreți, preotul trebuie să aibă foarte multă răbdare. Eu consider că și răbdarea este o virtute. Este un dar de la Dumnezeu, o virtute.

– Care este păcatul românilor?

Păcatele românilor, ale oamenilor, sunt multe și diverse. Am putea vorbi despre o problemă reală: patima beției și patima desfrâului. Tineretul din ziua de azi… avem tineri, în general, cuminți, evlavioși, să știți, dar sunt un pic debusolați. De asta și biserica trebuie să-i strângă în jurul ei. Ar fi un mare câștig.

– Îmi puteți da un semn care l-ați primit de la Dumnezeu?

Un semn de la Dumnezeu, că mă iubește și că-mi iubește familia, e fetița pe care mi-a dat-o după 14 ani de așteptări, nădejde și rugăciuni. Am nădăjduit că voi avea copilul meu. Mă duceam să înfiez un copil sau chiar doi, că erau doi gemeni. Urma să mă duc peste câteva zile, nicio săptămână, că era vineri și trebuia să mă duc luni.Vorbisem la Suceava.

”Părintele Iustin – un privilegiu pentru generația noastră”

– Sunt foarte multe discuții în ultima vreme și se cere Patriarhiei canonizarea unor sfinți ai închisorilor. Ce părere aveți despre asta?

Este o problemă foarte delicată. Canonizarea unui sfânt o face numai Sinodul Bisericii. Noi suntem neputincioși din punctul acesta de vedere. Sinodul se întrunește și analizează faptele, minunile, mărturiile, dovezile, probele. Noi, preoții, nu suntem în măsură să ne dăm cu părerea. Recunoaștem, însă, viața duhovnicească a Părintelui Iustin Pârvu, cu o viață deosebită, unul din cei mai mari duhovnici ai neamului, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Părintele Cleopa, Părintele Paisie, pe care mulți dintre noi l-am avut duhovnic. Părintele Iustin, cu siguranță, ne va ajuta mai mult de acolo de sus, din Cer. Chiar a fost întrebat: „Părinte, cui ne lăsați?” Și ne-a răspuns „De acolo, de sus, vă pot ajuta mai mult decât de aici, de pe pământ”.

L-am cunoscut și, pentru generația noastră, este un privilegiu.

Biserica și electoratul

– S-a tot spus că, în campania electorală, biserica este un liant între politică și alegători. Așa este?

Biserica nu stă pasivă la problemele sociale, dar preotul nu trebuie să se implice în propagandă electorală, în acțiuni electorale. Preotul, cel mult, poate să îndemne. Și lucrul acesta îl fac, și mărturisesc… Spunem credincioșilor noștri și le-am spus întotdeauna așa: „Urmează să mergem la vot, avem o datorie, e o datorie de onoare”.

Ciprian Traian STURZU