• interviu cu părintele Vichente, starețul Mănăstirii Secu
– Care e povestea dumneavoastră, părinte stareț?
Nu știu dacă aș putea să o numesc poveste. Încă de când eram copil am avut această înclinare, spre viața duhovnicească. La început, gândul meu a fost nu doar să merg la mănăstire, să mă fac viețuitor de mănăstire. Nu pot spune călugăr, pentru că, din punctul meu de vedere, călugăr e un cuvânt destul de delicat și e destul de greu de atins această condiție. Atunci, însă, doream să merg la mănăstire, pentru a lucra acolo, să merg la slujbele de la mănăstire… Dar, așa cum știm, omul le plănuiește și Dumnezeu le rânduiește. Astfel, după ce am terminat liceul, înainte de a pleca în armată, am mers la Mănăstirea Bistrița să mă spovedesc, pentru că, provenind dintr-o familie de credincioși, știam că în armată se pot întâmpla multe. M-am dus acolo, unde am găsit un părinte, pe numele său Isihie, la care m-am spovedit. Asta se întâmpla în 1980. Apoi am plecat în armată. După ce am terminat armata, am mers din nou la Mănăstirea Bistrița, mai exact în timpul postului mare din anul 1982, pentru a mă spovedi. Atunci Dumnezeu a rânduit ca să nu mai ajung la acest părinte, ci să ajung la părintele Ioanichie Bălan, despre care multă lume știe. După ce m-a spovedit, așa cum aruncă pescarul undița, a aruncat și el întrebarea aceasta: ”Nu te gândești să vii la mănăstire?” Aveam în gând, dar nu eram hotărât dacă să mă și călugăresc. Și de câte ori mă spovedeam la dânsul, mă tot întreba: ”Te-ai mai gândit?” Astfel, în postul Crăciunului din anul 1982, i-am spus că m-am hotărât și că voi merge la mănăstire după ce vor trece sărbătorile. În februarie 1983, am plecat spre Mânăstirea Bistrița, unde am stat până în 1990, an în care am fost solicitat să merg ca diacon, pentru un an de zile, la Mitropolie. În iulie 1991, era nevoie de stareț la Mănăstirea Secu și Înalt Preasfințitul Daniel s-a gândit să mă trimită pe mine aici, chipurile să fac ceva. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am încercat să fac cât am putut.
– Ce face un stareț într-o zi obișnuită la mănăstire?
Activitatea unui stareț nu este mai deosebită decât a unui alt viețuitor, pentru că, așa cum ne-au învățat sfinții părinți, suntem datori să ne facem închinăciunea cu munca. La prima oră începem cu închinăciunea, mergem la sfânta biserică la ora 7, până în jurul orei 10, după care încep problemele administrative. Sunt destule probleme care trebuie rezolvate, atât în plan administrativ, cât și în plan spiritual. Unii dintre frați vor, din când în când, să se spovedească, alții au probleme pe care trebuie să le ascult. Asta în plan spiritual. La orele 12 este masa de prânz, la 16 mergem la slujba de vecernie, apoi la 18 masa de seară și, după cină, altă slujbă. La orele 23,30 are loc o altă slujbă. Încercăm să împletim activitatea administrativă cu cea duhovnicească.
”Regret că nu pot îndeplini tot ce presupune viața de călugăr”
– Ce anume v-a marcat viața, la un moment dat?
N-aș putea spune că am avut un moment mai deosebit, dar faptul că sunt în casa lui Dumnezeu… Pot spune că acest lucru m-a marcat pe toată viața. Dacă ar fi să am acum 22 de ani, vârsta la care am venit la mănăstire, cred că același lucru aș face, pentru că… ce este mai frumos și mai bine decât să fii aproape de Dumnezeu și în casa Lui?
– Dar regrete aveți?
Ca să fiu sincer, regrete am, pentru că nu pot să îndeplinesc tot ceea ce presupune o viață de călugăr. Acesta este regretul meu și, de altfel, atunci când m-am dus la părintele Ioanichie, i-am și mărturisit cândva că, citind mult despre ceea ce înseamnă viața călugărească, îmi dădeam seama de atunci că nu o să pot îndeplini. Dar el m-a încurajat, spunându-mi că Dumnezeu le îndeplinește pe toate, prin voința noastră, dar că niciodată nu o să putem atinge treapta cea mai înaltă.
– Deosebirile dintre viața monahală și viața mirenilor, le cunoaștem. Pot fi și asemănări?
Sunt foarte mari asemănări. Deosebirea este una singură: mireanul face ascultare doar duhovnicului său și doar atunci când merge la spovedanie, pe când monahul, călugărul, trebuie să asculte ceas de ceas de duhovnicul său. Cu excepția ascultării, restul sunt aproape la fel. Monahul promite și curățenia trupului, dar și a sufletului, neavând alte legături cu cei din jur decât legături sufletești.
”Sunt oameni plătiți care critică Biserica”
– În ultimele sondaje de opinie, încrederea oamenilor în Biserica Ortodoxă Română a scăzut cu 20%, cea mai mare scădere din ultimii 24 de ani. Cum vă explicați?
Nu aș putea fi de acord, pentru că depinde și cine a făcut aceste sondaje de opinie. Sunt oameni care sunt plătiți și care au o răutate asupra Bisericii. Important este că noi vedem oameni venind la biserică, chiar în aceste timpuri grele și complicate și în această criză financiară… Chiar dacă guvernanții noștri spun că avem creștere economică, încă nu se simte și în buzunarul oamenilor, iar acest lucru se vede, pentru că oamenii sunt necăjiți. Mulți care vin la biserică, dacă înainte cumpărau două lumânări, acum cumpără doar una. Eu nu cred că sondajele acestea sunt corecte. Și mai este un aspect: chiar dacă imaginea Bisericii ar fi scăzut puțin, Dumnezeu are grijă de Biserica Sa și, oricât se vor strădui unii și alții să scoată câte o piatră de la temelia ei, nu vor reuși.
– Care ar trebui să fie rolul Bisericii în viața noastră?
Care este și acum și care se vede. Rolul de a fi un liant dintre credincioși și un loc de alinare sufletească. Un loc unde credincioșii să-și spună și bucuriile și necazurile, un loc unde să fim uniți în calea celor care vor să ne dezbine.
– Dar care ar trebui să fie rolul Bisericii în relația cu politicienii?
Biserica este la îndemâna poporului, pentru popor. Politicienii fac și ei parte din popor. Rolul Bisericii este acela de a-i face cât mai conștienți că ei sunt aleși de popor, pentru popor, nu pentru ei. Dacă îi putem convinge de acest lucru, consider că Biserica și-a îndeplinit rolul.
Însingurarea – păgubitoare
– Aș vrea să vorbim puțin și despre tineri, părinte stareț. Mai vin tinerii la biserică, având în vedere că mulți dintre ei trăiesc într-o lume virtuală, cea a internetului?
Mai vin tineri, dar este o mare problemă cu internetul și televizorul, pentru că bieții oameni ajung să se împartă între două lumi. Acum depinde de fiecare dintre ei cât timp știu să acorde lumii. Așa cum spune și Mântuitorul, nu poți sluji la doi domni. Noi încercăm să-i sfătuim, să nu se lase copleșiți de această lume virtuală, pentru că observăm o lipsă de socializare reală între oameni, o însingurare care este foarte păgubitoare. Dacă despre singurătatea bătrânilor știm, observăm că, de la o vreme încoace, singurătatea s-a instaurat și în rândul tinerilor, pentru că ei relaționează virtual și este foarte păgubos pentru suflet.
”Oamenii nu mai au noțiunea lucrurilor adevărate”
– Care este păcatul lumii noastre?
În primul rând, acest bombardament de informații, dezinformări, manipulări, care îi face pe oameni să nu mai fie atenți la lucrurile importante. Vine cineva, cum s-ar spune în presă bombă mediatică, iar bieții oameni, fără să mai verifice dacă e adevărată, își pierd timpul cu aceste lucruri. Asta e cea mai bună nadă pe care diavolul o poate aduce oamenilor. Golindu-ne, diavolul ne poate stăpâni mai ușor. Alt păcat, și care ar putea fi studiu de caz, ar fi viața sexuală. Oamenii nu mai au noțiunea lucrurilor adevărate. Presa, din păcate, aduce în fața oamenilor tot felul de lucruri și suntem aproape obligați să le privim, să le analizăm. Iar la tineret se observă anumite comportamente și multe dintre aceste exemple mediatice devin modele de viață pentru ei.
– Care e păcatul dumneavoastră, părinte stareț?
Că vorbesc mult. (Râde) Este un păcat, dar depinde ce vorbim. În Evanghelie se spune că omul va da socoteală de fiecare cuvânt pe care-l spune. Dacă ceea ce spun eu acum nu folosește la cât mai mulți, este un păcat. Dar și acea moleșeală a voinței, de a face mai multe fapte bune, este un păcat de-al meu, pe care-l recunosc și pe care trebuie să mi-l îndrept. Pentru că și lipsa faptelor bune este tot un păcat. Nu numai păcatul în sine este un păcat, ci și neîndeplinirea unei obligații este un păcat.
– Aveți vreun dor?
Scopul meu a fost acela de a mă mântui și de a fi cât mai de folos celor care vin în fața mea. Acesta e dorul meu.
– Ce vă doriți de la viață?
Eu, personal, n-aș putea spune mai mult, dar mi-aș dori ca în lumea aceasta să fie mai multă dragoste între oameni. Trebuie să promovăm acest lucru, pentru că, din păcate, în zilele noastre lipsește această virtute. Sunt multe lucruri care șterg acest liant între oameni, dragostea, una dintre cele trei virtuți cardinale, care merge și dincolo de ușa mormântului. Dacă credința și nădejdea rămân la ușa mormântului, dragostea este cea care merge și dincolo de mormânt și ne duce în fața Sfintei Treimi. Precum a spus Mântuitorul: Dumnezeu este dragoste și unde este dragoste este și Dumnezeu!
”Nu mai avem tineri care să se călugărească”
– Părinte stareț, am o curiozitate și sunt sigur că și cititorii noștri ar dori să afle. De ce anume e nevoie ca să ajungi călugăr? Ce trebuie să facă cineva care dorește să ajungă la mănăstire?
Da, este o întrebare interesantă. De câțiva ani buni, nu prea mai avem tineri care să dorească să se îndrepte spre mănăstire, spre viața monahală. Din cauza faptului că s-au deschis căi largi și pentru că omul alege calea cea mai ușoară, de a merge la vale și nu la deal, sunt tot mai puțini care se îndreaptă spre călugărie. Dar cei care doresc trebuie să înțeleagă bine ce înseamnă viața de mănăstire. Înainte, veneau mulți care nu știau ce înseamnă viața de mănăstire și de aceea nici nu rămâneau mult. Cum dădeau un pic de greu, renunțau.
Viața de călugăr este și frumoasă, dar este și grea. Un părinte bătrân spunea: ”Dacă toți cei care au venit la mănăstire ar fi rămas, chiliile ar fi până la Gura Secului – adică pe o distanță de 4 km – pe o parte și pe alta. Aici, la Secu, chiar suntem într-o oarecare lipsă de personal, pentru că o parte dintre călugări sunt în vârstă și așteaptă plecarea la Dumnezeu. De aceea, avem nevoie de oameni care să ducă mai departe tradițiile. Cei care vor să devină călugări trebuie să aibă această dorință, să fie dispuși pentru jertfă, pentru că aici, la mănăstire, este o viață mai austeră. Dar nu ca acum câteva sute de ani. Sunt niște reguli care trebuie respectate. Este un fel de armată, o rânduială foarte strictă. Nici la armată nu-ți dă voie să pleci undeva fără să anunți. Așa și la mănăstire. Cineva numea monahismul – armata de geniu a Bisericii. De aceea, la mănăstire trebuie să fie oamenii cei mai aleși, cu voință de bine.
– Și cum vă finanțați, părinte stareț, aici la mănăstire? Primiți donații, cum vă gospodăriți?
Avem animale, avem pământ, care uneori ne bagă în pământ, pentru că nu este prea darnic cu roadele. E foarte multă muncă și care nu e răsplătită întotdeauna. De altfel, la toți țăranii noștri se întâmplă la fel, munca lor nu este prea răsplătită. Din aceste roade ale noastre, oferim, la rândul nostru, celor care ne vizitează, pelerinilor, o masă. Mai primim și mici donații de la credincioși. Am spus mici donații, pentru că ei sunt săraci, nu că n-ar dori să dea mai mult. Dar ne chivernisim cum putem.
– Să înțelegem că cei cu bani nu sunt prea darnici?
Din păcate, acum, cei cu bani nu au timp, pentru că se preocupă să facă bani. Așa îmi spun. Mai sunt câțiva oameni cu bani care ne mai ajută, dar foarte puțini. Cei mai mulți dintre ei nu au timp să vină la mănăstire, pentru că se ocupă cu teluricul, cu pământul. Iar noi, ca să ajungem la ei să ne ajute… parcă te înjosești prea mult. Mai ales că sunt situații când nu te prea bagă în seamă.
Turiștii doar vin, se uită și pleacă
– Ne puteți spune cam câți turiști vizitează anual Mânăstirea Secu? Sunt mai mulți sau mai puțini ca în anii trecuți?
În sezonul estival vin mulți turiști. Nu foarte mulți, ci doar mulți. Am observat chiar o scădere a numărului de turiști. Ne calcă pragul câteva mii pe an. Însă pelerinii, credincioșii sunt podoaba mânăstirii, pentru o slujbă. O liturghie fără credincioși aș asemăna-o, așa cum a asemănat-o Sf. Ioan Gură de Aur, ca o biserică fără pictură. Turiștii doar vin, se uită și pleacă. Cei mai recenți părinți canonizați, sfinți, cum ar fi Sf. Varlaam, se află aici la Secu. Chiar m-a întrebat cineva de ce trebuie să se închine și la Sf. Varlaam. Și atunci i-am răspuns: ”Sf. Varlaam este cel care-i ajută pe cei ce se ostenesc cu învățătura”. Prin lucrarea lui misionară, prin ce a făcut el pentru biserică și societate, a luminat foarte multe minți și inimi. Prin câteva lucrări, mai ales prin cartea de învățătură românească ”Cazania lui Varlaam”. Foarte multe exemplare originale din ”Cazania lui Varlaam” se află acum în zona Ardealului.
– Transmiteți, vă rog, un mesaj către credincioși, părinte stareț?
Îndemnul nostru este ca să fie cât mai mulți oameni alături de Biserică. Să meargă la Sfânta Liturghie – cea care mai ține lumea, în care avem nădejde, că lumea dăinuiește. Să rupă din timpul lor o bucățică și să meargă spre biserică, spre mănăstire. Pentru că, din păcate, de vreo 8 – 10 ani, observ o scădere a numărului de pelerini. Dacă, înainte, veneau zilnic câte 5-7 autocare de credincioși din Maramureș, Suceava, Botoșani, acum nu mai sunt deloc autocare. Este un semn că cei care organizau aceste pelerinaje au îmbătrânit. Dar și lipsa banilor își spune cuvântul. Criza financiară și-a pus, și ea, amprenta asupra acestei scăderi a pelerinilor. De aceea, fac un apel către credincioși să vină la biserică, să vină la mănăstire. Pentru că, dacă nu ne ajută Dumnezeu, nu ne poate ajuta nimeni. Fără Dumnezeu, nu se poate. Iar dacă suntem aproape, dacă suntem uniți, vom fi și mai puternici în fața celor care luptă împotriva Bisericii.
Catedrala Mântuirii Neamului nu se face din mândrie
– Părinte stareț, cât de necesară considerați construirea Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales în aceste vremuri?
Adevărul este că vremurile sunt grele, dar, dacă privim retrospectiv în istorie, vom observa că cele mai importante edificii ale omenirii s-au construit în vremuri grele, în vremuri de restriște. Cu cât un lucru se face cu mai multă jertfă, cu atât acel lucru este mai puternic și mai viabil. Această catedrală va fi un simbol al neamului nostru. De ce alte neamuri să aibă și noi nu? Catedrala Neamului nu se face dintr-o mândrie, ci pentru un simbol, pentru a ne uni mai mult.
– Și, totuși, sunt multe voci, din societatea civilă și nu numai, care sunt împotriva construirii acestei catedrale. Chiar și părintele Iustin Pârvu recunoștea că este mai necesar să se construiască școli, spitale și azile decât de această catedrală. Cum comentați?
E adevărat, dar vreau să spun că ele se pot face în același timp. Fiecare are importanța și rolul său în societate. Sunt și multe voci care spun că sunt prea multe biserici. Unei persoane care a deschis acest subiect i-spus: ”Vi se pare că sunt multe biserici? Dar dacă sunt așa de multe și dacă ele ar fi toate pline, cam ce procent din populația declarată ortodoxă există la un moment dat în aceste biserici? Noi ne lăudăm că suntem ortodocși, dar asta presupune să fim prezenți și în biserici.” Atunci omul a fost luat prin surprindere și mi-a zis că or fi cam 20-30%. Și i-am zis ”Nu”. I-am dat exemplu orașul Piatra-Neamț: după un calcul simplu, a ieșit un procent de 2%. Acum mai putem spune că sunt biserici multe?!
Religia – în școală sau în afara ei?
– Ce ne puteți spune despre faptul că sunt voci, și din politică, dar și din societatea civilă, care cer scoaterea orelor de religie din școli?
Din păcate, sunt mulți oameni care luptă împotriva Bisericii, care, din punctul meu de vedere, sunt plătiți să o facă. Îmi pare rău să spun asta, dar domnul Remus Cernea nu pare un om care să fie drept în ceea ce spune. Sunt patimile unora, care slujesc alte interese și alți dumnezei, cu ”d” mic.
.
Ciprian Traian STURZU
