”Bei, mori. / Nu bei, tot mori. / Dacă bei, să bei destul, / Dacă mori, să mori sătul!” – din folclorul mioritic
Vara și-a intrat în drepturi. Peste tot, terase elegante, restaurante ”de luxe”, baruri moderne și bodegi cu ușile larg deschise. Că multe din pomenitele unități de consum s-au cocoțat pe trotuar, în defavoarea pietonului, sau au fost plantate pe spațiul verde, asta deja se vede, dar nu deranjează pe nimeni.
La Piatra Neamț, fiecare străduță, oricât de amărâtă ar fi, are în dotare și localuri ”cu ștaif”, și ”bombe” de cartier. Cele din urmă nu au firmă, program, apă curentă, toaletă, acte contabile la zi, iar pietreanul știe asta. Știe și tace. Iar pe mușteriii aflați sub stăpânirea demonului alcoolului îi trage ața mereu la ele, din cauză de prețuri mici, aproape de sfert față de restaurantele obișnuite și incomparabil departe de cele din localurile de lux.
Printre ”instituțiile” specifice economiei de piață, cârciuma se remarcă în mod deosebit. Parafrazând ideea cum că ”nu e om să nu fi scris vreo poezie”, putem spune că nu e patron să nu fi încercat să deschidă o cârciumă. Unii s-au aruncat la edificii impunătoare și luxoase, unde suta de whiskey face cât salariul pe o lună al unui profesor debutant. Alții, mai cu moț, au atașat restaurantului un motelaș, să fie acolo, pentru clienții mai osteniți ori cu chef de o cameră ”mobilată cu suflet”. De gustibus…
Cei mai mulți dintre cârciumari au adoptat însă o strategie mult mai simplă: crâșma de cartier. ”Bomba”, în limbajul troscăiților. Cu dotări sumare și prețuri populare, afacerea mergeeee și merge bine, că altfel n-ar fi orașul împănat cu cârciumi. În bombele de cartier își fac veacul cerșetorii alcoolici, șuții de toate calibrele, fetele dispuse la orice. Consumatorii de aici obțin banii pentru băutură din furat și din tot felul de matrapazlâcuri. Beau orice, oricât, oricum…
O țâră de istorie pietreană
După ultima conflagrație mondială, în târgul de sub Cozla a plouat cu cârciumi de tot soiul. Pe strada Unirii din mahalaua Precista funcționau la foc automat cârciumile ”La Ardeleanu”, ”La Carp”, ”La Florea”, la… la…
În capul străzii Dornescu, trona, ospitalieră, bodega ”Stejarul”, care alimenta cu licori muncitorimea de la Foresta și Mucava. După ce suna ora 14, cârciuma devenea ”full” de consumatori însetați – fabricanți, harabagii, plutași, birjari… Toți răsturnau paharele pe negândite pe gâturile uscate.
Cine se rătăcea prin mahalaua lipovenilor ajungea, cu sau fără voia lui, la celebra cârciumă ”Dunărea”, patronată de faimosul nea Tache, Dumnezeu să-l odihnească. Localul lui era și pentru vulg, dar și pentru ”notabilități”, care urcau la etaj. ”Rușii” veneau cu salata lor, pregătită într-un lighean balșoi, pentru toți bețivii de la parter. Chișcătura de carne, numită friptură, o luau de la crâșmar. Era o crâșmă boemă. Vecinul meu, când avea chef de șpriț, mergea la Dunărea cu capra, care, atenție!, bea bere alături de stăpân, îi dădea clasă. Stăpânul se clămpănea, venea acasă pe două cărări, capra, semeață, venea singură, fără să se clatine.
Lângă biserica Sf. Gheorghe, demult, demult, funcționa vestita cârciumă ”La Mihăilescu”, la care semnau condica, zilnic, cei mai mulți muncitori de la Săvinești. Ăi ce plecau cu coloana de autobuze la 5 dimineața și se întorceau la 15. De ce asemenea buluceală? Crâșma avea vin bun, alb, aromat, aghiasmă curată. Unii consumatori, după câteva pahare, se simțeau deja ca-n Rai. Până ajungeau acasă, la nevastă.
În Grădina Publică de altădată, vizitată și de nenea Iancu, de două ori pe zi cânta fanfara regimentului și puteai oricând servi o bere cu guler sau o țuică de pere, veche de 15 ani. Dacă ți se îngreunau picioarele, te salva birja, care te plimba o oră pentru 30 de bani, ne relatează același Caragiale. Că, deh, românul are dreptul și la o distracție, la un divertisment, mai ales dacă bea ”cu moderațiune”.
C-așa-i românul când se veselește
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, metehnele nu. O statistică recentă ne informează că ”anual, românii beau câte 25 de litri de vodcă”. Ar bea, săracii, mai mult, da’ nu le mai rămâne loc pentru bere. Și-apoi, nu vor să-i ofuscheze pe ruși, cu care nici așa nu ne înțelegem. Un lucru e limpede: după 25 de ani de democrație, am dibuit drumul cel bun. Suntem numai ”joc și voie bună”, visăm să urcăm tot mai sus. Dovadă: cârciumile nu se mai deschid la ora 10 și nici nu se închid la ora 21. Decretul nr. 400, care interzicea consumul alcoolului în întreprinderi, s-a șters. Condica de sugestii și reclamații din vremurile de tristă amintire, pe care n-o citea nimeni, a fost și nu mai este. Libertateeee!
Și-a început privatizarea în ’90. Oamenii muncii din comerțul socialist s-au privatizat primii. Și-au făcut mici magazine în casă, șură, garaj și, de ce nu, chiar în CAP-uri și fabrici. Ca exemplu convingător, cine trece astăzi pe lângă vechea întreprindere pietreană IMS Ceahlăul, cândva exportatoare de utilaje agricole, vede în curtea ei una bucată cârciumă fără firmă, o cramă mai prezentabilă, o școală de șoferi, un centru de recuperare fier vechi… În pomenita cârciumă, funcțională de altfel, nu găsești fetească Albă, nici Pinot Gris, găsești doar bere și rachiu de calitate îndoielnică.
Olecuță mai la deal, pe strada Depoului, trei cârciumi se sprijină una de alta. Una deja a decedat, a tras obloanele. Motivul: făbricuțele de cherestea din zonă, IMAL și ARINI, au fost privatizate, au dispărut din peisaj și, odată cu ele, consumatorii. Celelalte unități de consum deschid când vor, închid când poftesc, că așa e la privatizat, care vrea doar să vândă mult la mulți și atât.
Cum vremurile s-au modit, barurile și restaurantele poartă nume noi, sonore: ”La împărtășanie”, ”Hai la noi”, ”La minorul alcoolic”, ”La Geta”, ”La varice”… Fiecare firmă are o profundă explicație. De exemplu, bomba ”La varice” își are o justificare pur științifică: în această unitate, toți consumatorii beau în picioare. După câțiva ani de stat în picioare… se cam justifică numele.
În zona Pieței Centrale, cârciumile sunt foarte greu de numărat. Sunt multe, ascunse, așezate după bunul plac al privatizatului. Strategic. La piață… ca la piață – precupeți, târgoveți și bețivi. Bețivi poligloți, totuși. Cum te-ai așezat pe scaun și-ai dus halba la gură, ești întrebat ”Hombre, ai o țigară?” După ce-l servești, omenește, bețivul poliglot continuă ”Du iu spic ingliș?” Dacă te împinge păcatul și răspunzi ”Yes”, ai dat de naiba, nu mai scapi de el nici cu procuratura! Fauna de piață…
În Piața Bistrița sunt 4 baruri, niciunul nu are WC. Unul a dat deja ortul popii, s-a închis de vreo lună. Din cele patru, numai unul e curățel, ”scuturat” și deservit de un personal amabil.
Lângă sensul giratoriu din Precista, tronează, pe trotuar, un Bistro, frumos, cochet. Puținii consumatori care-i trec pragul știu că actualul local s-a ridicat pe fundația unui aprozar comunist. Că privatizatul de acuma a ocupat, ca rușii Basarabia, aproape tot trotuarul, nu are importanță, mai ales în ziua de azi, când oricine poate sparge pereți de bloc fără să fie tras la răspundere.
Lângă biserica Pogorârea Sfântului Duh, din Piatra Neamț, alt bistro. Și el extins în defavoarea trotuarului. Cu mulți ani în urmă, aici funcționa o prăvălioară cu nimicuri. Și, pentru că în vitrină se afla expusă o mireasă, bășcălioșii au botezat prăvălioara ”La mireasa veselă”. Acum, mireasa s-a transformat în bistro.
În Ardeal, cârciuma este numită făgădău. Cine a citit romanul ”Țara ascunsă”, al lui Al. Uiuiu (Ed. Charmides, 2012), își dă seama cu ușurință că românii de peste Carpați seamănă perfect cu noi, moldovenii, mai ales în materie de gâl-gâl. Când văd paharul plin, uită și nevastă, și de plozi, și de tot. La udătură tare și bună, sunt tare haioși, veseli și plăcuți la vorbă. Puțini sunt violenți, și mai puțini sunt cei care provoacă divergențe contondente. Au și toasturi: pentru mama, că ea ne-a dat viață; pentru țară, deși e crizată și e condusă cum e condusă; pentru soție, prieteni și copii. Și-uite-așa bei, și bei, și, la sfârșit, ai impresia că ai rezolvat ceva, că ai pus lucrurile la locul lor. Aiurea! De fapt, ești mangă!
Amicul meu de pescuit bea de stinge. De câte ori mergem la baltă, se face rangă. Dă gata o sticlă de rachiu. Când îl văd blegit de alcool, îl beștelesc: ”Mai bine cumpărai niște roșii și pâine pentru copii decât trascău”. ”Băăăi, cu roșii să te îmbeți tu!”, îmi răspunde. Poftim eficiență! Apropo, ați auzit? A ars prima crâșmă privatizată din Dărmănești, ”La trei brazi”. O fi semn bun sau rău?
Prof. Dumitru RUSU
