Amintiri de pe vapor: ”Comandantul Traian Băsescu era ca o cloșcă, își strângea puii lângă el”

Nicolae Șoric, sau nea Nelu cum îi spun prietenii, a fost medic pe nave comerciale. Nu mult, trei ani, din 1982 până în 1985. Acum locuiește în satul Plăieșu, din comuna Timișești. E un om obișnuit, dar are totuși o traistă întreagă de povești care, prin cursul istoriei, pot fi catalogate oricum numai obișnuite nu. Nea Nelu a ajuns în peste 40 de țări, a întâmpinat furtuni, peripeții demne de Jules Verne. A avut ocazia să-l cunoască pe Traian Băsescu. Nu acum, când e comandant de țară, ci atunci, când era comandant de navă.

Modest, sincer și melancolic când vine vorba de marinărie, nea Nelu ne-a povestit viața sa pe mare, viață de marinar în ultimii ani ai Epocii de Aur, pe când covoarele persane, țigările Kent și sticlele de whiskey erau valută forte, la mare căutare. Ajuns la vârsta de 70 de ani, nea Nelu își savurează viața la pensie, trăind cu amintiri, pe care, din când în când, le mai împărtășește și celor din jur.

”În 1982, flota românească avea 2.000 de nave”

 – Care este povestea dumneavoastră?

Povestea mea începe pe timpul răposatului, înainte de 1989, atunci când m-am dus la mare cu soția și am stat în gazdă la un marinar, pe nume Gheorghe, care stătea în Mamaia, pe strada Pârâului. Asta se întâmpla în 1981. Și, stând seara la masă, la un șpriț, m-a întrebat ce meserie am. I-am zis că sunt asistent medical principal. Tot atunci i-am spus că iubesc marea. Drept pentru care marinarul mi-a zis că are o cunoștință la Direcția Sanitară, cunoștință care m-ar putea ajuta să fiu asistent medical pe vapor. Astfel, am mers cu el. Acest marinar m-a dus la un cabinet, unde m-a dat în primire la un asistent medical care îi coordona pe cei care doreau să ajungă și îndeplineau condițiile de a ajunge doctor la bordul unei nave. Când am ajuns acasă, au venit cei de la servicii și mi-au răscolit toată originea socială, tot arborele genealogic. Asta se întâmpla pentru că, pe vremea aia, se punea problema că părăsești țara. Și mulți care plecau din țară nu se mai întorceau. Dar, până la urmă, dosarul a fost gata, iar după un an de zile, în aprilie 1982, mi-a venit plecarea.

Primul voiaj l-am făcut în Indonezia. Tot atunci am primit și botezul marinăresc, alături de alți opt marinari. Era un bazin pe navă, s-a tras apă din ocean cu pompele și mi-a venit rândul și mie. Prima dată era săpunada, o spumă care se dă pe punte. Am fost dat cu bidineaua pe față, de am închis ochii. Apoi, trebuiau să mă bărbierească, cu un brici de lemn, după ritual, pe care scria un mesaj, din care reieșea că nu trebuie să ciripesc ce fac colegii mei și nici cine umblă cu valută. Pentru că toți marinarii făceau bișniță, mai ales comandanții. Apoi te aruncau în acel bazin. Atunci, în anul 1982, se spunea că flota noastră deține 2.000 de vapoare. Acum au rămas câte știți și dumneavoastră.

În drum spre Indonezia, am oprit mai întâi la Singapore, un oraș frumos, unde se vând materiale la prima mână. Am fost prin multe țări…

– Ați prins furtuni din acelea puternice, care să zdruncine serios nava?

Nu există navigație fără furtuni. Iar aceste furtuni îi afectează pe marinari în diferite moduri. Pe unii îi lua somnul, pe alții îi lua foamea, iar pe mine și alții ne lua răul și mergeam la marginea balustradei navei. În timpul nopții, când era furtună, ne puneam cu fața în jos, în poziție de răstignit, ca să nu fim aruncați de pe punte.

– Dar se câștiga bine din marinărie, nea Nelu?

Pe timpul lui Ceaușescu, aveam pe zi 4 dolari bani în mână și 6 dolari pentru mâncare, bani pe care, în fiecare port, un merceolog de pe uscat ni-i dădea sub formă de mâncare, apă, suc. Fiecare marinar avea în cabină lăzi de sucuri, apă, mâncarea toată, la un loc, în magazia vaporului.

 Călătorii lungi și amintiri exotice

– Care a fost cea mai lungă călătorie a dumneavoastră pe mare? Cel mai mare voiaj?

Cea mai lungă călătorie a durat doi ani de zile. Am plecat din țară cu avionul, la Dubai, la ora 23, iar la ora 15 a doua zi am ajuns. Acolo trebuia să schimbăm un echipaj, deoarece un echipaj se schimbă la șase luni. Nu e obligatoriu, cine vrea poate să stea și 10 ani. În Dubai, trebuia să vină o navă, denumită Zalău, iar când aproape să ancoreze s-a stricat motorul. Trebuia să se aducă piese din Germania, la comandă, iar acest lucru a durat patru luni de zile. În tot acest timp, noi am stat la Hotelul Peninsula, cu vreo 30 de etaje. Acolo am văzut luxul din lume. O curățenie exemplară. Pe străzile din Dubai, erau mașini cu aspiratoare în față și jeturi de apă în spate, care aspirau și spălau asfaltul, de puteai mânca de jos.

Aur… nu mai zic. Era vreo 8-9 dolari gramul de aur. După patru luni, am plecat în India, mai exact în Calcutta, pe Gange, de unde am încărcat o cantitate mare de orez. Cam vreo 1.500 de camioane de orez au încărcat pe navă. Apoi am plecat, am trecut pe lângă marea Japoniei, ne-au prins furtuni, dar am ajuns în China până la urmă. De acolo, am încărcat tot orez. Am încercat să mănânc mâncare chinezească, tocăniță de pisică sau șerpi marinați pe un platou, alături de orez. Că la ei orezul e în loc de pâine… Vaporul era închiriat de un grec, iar marfa din vapor valora cam 5 milioane de dolari. În timpul marșului, apa s-a infiltrat și în sacii cu orez, încât, când am ajuns la destinație, orezul deja încolțise prin saci. Acum era vorba să-l amendeze pe grec, dar, cum acesta era la prima lui afacere, nu a avut bani și a dispărut în ceață. A urmat apoi procesul la Haga, pentru a se hotărî cine va plăti marfa. Ne-au luat pașapoartele, ne-au tras la cheu și nu mai aveam nici bani din țară.

Timp de doi ani de zile ne-am gospodărit cum am putut. Noi, practic, eram arestați. Dar, având instalație morse pe vapor, am luat legătura cu ITF, o organizație internațională a marinarilor, cu sediul în Anglia, care a venit și ne-a dat câte 100 de dolari de avion și ne-am dus acasă. Acasă trebuia să primim 12.000 de dolari de om pentru cât am navigat, dar ne-a dat câte 3.000 de dolari.

Medicină complicată pe valuri

– Cazuri medicale complicate ați avut pe navă? Au fost cazuri de marinari ce au luat malarie?

Am plecat din Cuba spre România, după ce am încărcat zahăr și melasă. Până în România făceam cam 14 zile. După trei zile de mers, un marinar de 26 de ani a făcut apendicită acută. Chiar dacă ne grăbeam să ajungem acasă ca să prindem sărbătorile de Paște, m-am dus la comandant și i-am spus că marinarul trebuie dus la spital în cel mult 4 zile, altfel moare, pentru că poate face septicemie. Din punct de vedere medical, ordinul doctorului de pe navă era mai mare decât al comandantului. Singura șansă a marinarului era să ne întoarcem înapoi. Așa că ne-am întors în San Juan. Ne aștepta o șalupă modernă, cu targă cu tot. L-au dus acolo, l-au operat, iar după trei zile ni l-au dat acasă. Dar o comisie medicală de acolo a decis că pe vapor sunt condiții improprii și l-au trimis cu vaporul acasă, prin Crucea Roșie. Am avut și cazuri de malarie. Au murit trei marinari, pentru că nu și-au respectat tratamentul după ce s-au îmbolnăvit.

 ”Băsescu scria «Jos Ceaușescu» pe ușă”

 – În toți acești ani, ați avut șansa să-l cunoașteți pe comandantul de navă Traian Băsescu?

Da. Pe la ședințe, pe săli, prin cabinete sau pe la terase, unde stăteau doar marinarii. Am jucat și table cu dânsul, în cabină. Țin minte că trebuia să plec cu el într-un voiaj, cu nava Cărbunești, un mineralier nou, dar i-am lăsat locul unui coleg, la rugămințile coordonatorului meu. Atât cât l-am cunoscut eu, dar și din spusele colegilor, era un tip de gașcă. Eu am stat de vorbă cu el, așa cum stau de vorbă acum cu dumneavoastră. Eram ca o familie între marinari. Ne întâlneam la ședințe, la un bar. Am stat și în cabină cu el, am jucat table. Era un om deosebit ca marinar, ca și comandant. Era ca o cloșcă, care-și strânge puii lângă ea.

Când treceam frontiera, scria cu carioca pe ușa de jos a navei ”Jos Comunismul” sau ”Jos Ceaușescu”! Și tot el spunea să nu ne fie frică, chiar dacă era un politruc secret la bord, dar care nu-l vindea niciodată pentru ceea ce scria pe ușă. Apoi făceam exporturi, iar asta înseamnă bișniță, ceea ce era interzis în comunism. Însă Băsescu ne arăta unde să ascundem marfa, ne ducea prin porturi unde știa el că e mai ieftină marfa, făcea ședințe cu noi. Și așa mi-au spus și colegii mei.

– Ați spus că Băsescu, în calitate de comandant, era deosebit. Dar ca politician cum vi se pare?

Îmi este drag. Dar la vârsta mea, de 70 de ani, spun că nu poate un om singur să răstoarne o căruță pe care trebuie să o răstoarne o sută de oameni. El nu poate să conducă țara singur, pentru că țara este condusă de ăia 400 de parlamentari și cei de la Guvern. El propune legi bune, dar nu vedeți că ăștia din Parlament le anulează? Și, după mine, propunerile lui sunt bune și sănătoase. El nu are de câștigat nimic. Este un bun gospodar, este un bun familist, un bun coleg de serviciu, iar dușmani n-are. Doar ăia din politică, din alte partide, care vor osul. Un președinte de țară nu poate schimba nimic de unul singur.

Pensionat de voie și de nevoie

– Acum ce faceți, nea Nelu?

Acum am ieșit la pensie, după ce am lucrat 7 ani la secția de Radiologie. Am ieșit la pensie la cerere, cu vreo 5 ani înainte, mai mult din cauza fiului meu, Florin, care nu a mai dorit să lucrez pe aparatele vechi de la Spitalul Târgu Neamț, care trebuiau casate, de fapt, de vreo 25 de ani. Pentru că a venit și o comisie de control și a spus că aceste aparate radiază oamenii de pe stradă, nu numai din spital. Iar atunci Florin m-a rugat să ies la pensie… Mai ales că muriseră vreo opt angajați ai spitalului înaintea mea… Cancer la cap… De exemplu, doctorul Sava. Acum stau acasă, am trei copii, am o soție, mă bucur de viață și vreau să rămân așa. Sunt născut în 1945, am 69 de ani și mă simt bine.

 ”În 1995, am aterizat cu avionul în țară, chiar în secunda când decola avionul care, la scurt timp, s-a prăbușit la Balotești”

”Pot spune că pe timpul comunismului am dus-o bine”

 ”Toți marinarii făceau bișniță”

– Cum e cu bișnița? Pentru că se știe că marinarii de dinainte de 1989 aveau acces la mărfuri pe care cei din țară doar le visau…

Dar toți făceam treaba asta! Dacă nu făceam asta, însemna că degeaba mai navigam. Cu 400-500 de dolari, luai multe produse. Un bax de țigări și o sticlă de whiskey costa un dolar și patruzeci de cenți. Însă nu le vindeam noi cu bucata în porturi, pentru că, înainte de a ajunge în port, veneau niște bișnițari, cu o șalupă mare, și coborau toată marfa jos. Plăteau banii jos la comandant, iar banii ni se împărțeau și nouă. Dar nu veneam acasă cu banii, pentru că era pericol. Trebuia să-i cheltuim prin porturi. Dar aduceam ce aveam pe listă: un video, un casetofon, un covor… Pentru că la astea ne dădeau voie.Odată, din Tunisia, fiecare marinar și-a luat câte 10 covoare persane, pentru că erau foarte ieftine. Dar, în drum spre casă, cu nava, am aflat că în țară apăruse o lege, că nu mai ai voie să intri în țară nici cu covoare persane. Aveam vaporul plin de covoare. Dar știți ce am făcut? Am fost în audiență la Ceaușescu, pentru a-l ruga să nu ne confiște covoarele persane. Iar el ne-a spus: ”Nu vi le confisc, dar vreau să duceți covoarele înapoi de unde le-ați luat. Nimeni nu are voie să încalce legea, nici măcar eu”. A vorbit foarte frumos cu noi. 

”Stabilitate hormonală” prin porturi

«Prin porturi, noi, bărbații, găseam mijloace de stabilitate hormonală (râde). Să vă dau și un exemplu. Când am staționat la Bangkok, pe fluviu, a venit un mamasam, adică șeful prostituatelor din zonă, care ne-a spus: ”Primiți prostituate la bord, vă dăm voie să trageți la cheu și să descărcați marfa! Dacă nu le primiți, staționați fără să descărcați marfa”. Iar staționarea era 900 de dolari pe zi!»

Ciprian Traian STURZU