„Ce este Regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică” – Nicolae Filipescu
Magia Zilei Naționale a României izvorăște din parada militară anuală de la Arcul de Triumf din capitală. Acolo, în prima zi de decembrie, avioanele militare și elicopterele brăzdează autoritar cerul senin al țării, tancurile huruie asurzitor, mușcând hulpav din marcajele proaspăt trasate, iar ostașii, cu pasul lor hotărât, dovedesc că nu-i de șagă cu apărătorii strămoșești. Nepoții aduși la defilare de bunici, uimiți de tehnica militară modernă, zic: „Uite, mamă, trec soldații!”, iar veteranii de război, din ce în ce mai puțini de la an la an, dau Onor la Tricolor, cu ochii în lacrimi. La 1 Decembrie e musai ca toți românii să fie patrioți, solemni și uniți pentru că sărbătoresc Unirea cea Mare. Cum a mai rămas „o țâră” până la Ziua României, fără Națională, vă întreb, suntem uniți sau dezuniți? Aud? De ce vrem o țară „ca afară”?
Un nemțean la Alba-Iulia
Din dragoste de țară, un pietrean get-beget, muncitor la C.F.S. Săvinești, a hotărât în anul de grație ’99 să plece perpedes-apostolorum la Alba-Iulia. Ca Badea Cârțan pe vremea imperialilor. De ce și-a proiectat „ieșirea” atunci? Se împlineau 400 de ani de când Mihai Viteazul a intrat în Templul Marii Uniri. Locul cel mai istoric al neamului românesc. Simbolul rezistenței și al durabilității. Ce a văzut concetățeanul nostru în cetatea Bălgradului? Români, câtă frunză și iarbă. Mulți cât „cucuruzii bradului”. Oameni care simțeau românește. Ce n-a văzut? Lipseau cu desăvârșire „galonații” momentului din urbea lui, reședință de județ. Care „aleși” nu aveau obiceiul să iasă în frig pentru „mofturi patriotice”. Și, uite așa, pietreanul nostru a avut marea onoare să fie singurul reprezentant, neoficial, al județului Neamț la Alba-Iulia. Impresionant, nu?
Vrem, nu vrem, Ziua Națională a României a devenit o zi obișnuită. Nu avem entuziasmul americanilor, nici fantezia francezilor. Interpretăm istoria neamului numai prin prisma intereselor personale. Și nu e bine.
Iașii Unirii
Nu poți vorbi de Marea Unire, de formarea statului național unitar român fără a pomeni „dulcele târg”. Ieșenii au fost în centrul evenimentelor și la Unirea lui Mihai Viteazul, și la Unirea lui Cuza, și la 1 Decembrie 1918. Vă propunem o radiografie a orașului Iași în anii care au precedat Unirea cea Mare.
Viața Iașului a devenit mai agitată după izbucnirea primei conflagrații mondiale. Atmosfera a fost zugrăvită în presa ieșeană, publicațiile „Universul”, „Mișcarea”, „Opinia”, „Evenimentul” și în memoriile oamenilor politici și ale altor contemporani. Imediat după izbucnirea războiului, discuțiile în legătură cu poziția pe care ar trebui s-o adopte România au cuprins ca o furie lumea intelectualilor și oamenilor politici. Pentru antantofili, România nu putea exista fără Ardeal, așa că lupta împotriva Austro-Ungariei era pentru ei singura cale dreaptă. Președintele filialei ieșene a Ligii Culturale – societate care reunea elita românească – istoricul A.D. Xenopol, profesor la Universitatea „Al.I. Cuza”, un antantofil convins, a publicat în „Adevărul” articolul „Cu niciun preț cu Austria”. La 8 septembrie 1915, în sala „Pastia”, „tixită de lume” are loc o manifestare organizată de Liga Culturală. A.D. Xenopol, A.C. Cuza și alți intelectuali ieșeni au redactat atunci o telegramă pentru însuși Regele Ferdinand, în care îi arăta acestuia că nu renunță la Transilvania. Febra discuțiilor cuprinde întreaga lume universitară ieșeană. „De partea cui luptăm?” era atunci subiectul la ordinea zilei. Profesorii de la Universitate erau pentru intrarea în război de partea Antantei. La 15 martie 1915, în sala „Sidoli” din Iași, adunarea Ligi Culturale a fost prezidată de ardeleanul Vasile Lucaciu și i-a avut ca oaspeți pe Iorga și Octavian Goga. Toți au pledat pentru eliberarea Ardealului.
Capitala țării și a refugiaților
În 1916, înaintea intrării României în război, manifestațiile de stradă, disputele politice se succed în mod alert. S-a cerut chiar demisia Guvernului Brătianu, care insista pentru încheierea unei convenții militare înaintea intrării propriu-zise în război. Când România a încheiat, după doi ani de neutralitate, tratatul de la Antanta, euforia a cuprins Iașul. Ziarele scriau: „Intrarea în război pentru reîntregirea neamului e o cauză sfântă”. Ziarul „Mișcarea” preciza: „Mobilizarea a sunat! În sunete de gorniști și cântece patriotice, Iașul a salutat astă noapte chemarea fiilor țării sub drapelul apărării naționale”. Pe străzile Ștefan cel Mare, Cuza Vodă, Lăpușneanu, Păcurari, Sărărie și Carol, pâlcuri, pâlcuri de oșteni voinici urcau dealul Copoului. În fața căzărmii de la Copou, o mare întinsă de oameni, animale, trăsuri, tunuri, mitraliere, căruțe încărcate cu provizii furnicau fără încetare și fără astâmpăr.
După doar câteva luni, în Iași începe coșmarul refugiului. După victoriile obținute de Armata Română în Transilvania, aceasta, rămasă singură între două fronturi, este nevoită a se retrage. Iașiul devine capitala țării și a refugiaților. Am intrat în război pentru reîntregirea neamului și am rămas cu un sfert din România. Rușii ne-au propus să părăsim țara și să ne refugiem la ei. Din fericire, pentru noi, în 1917 aveam politicieni de marcă, aceștia au hotărât „Pe aici nu se trece!”. Și nu s-a trecut. Invadatorii s-au izbit de Mărăști, Oituz și Mărășești. Dumitru Almaș, istoricul nostru cu care ne mândrim, scria: „Mărășeștii au fost încă o Posadă și un Vaslui, încă o Rovine și un Războieni, încă un Călugăreni și un Șelimbăr”. Și iară ne aduce aminte ce întrebări se puneau în ținutul Neamțului după război: „Unde ți-a murit bărbatul?”, „La Mărășești”… „Unde ți-ai pierdut brațul?”, „La Mărășești”… „Unde ai primit decorația?”, „La Mărășești”…
Mănăstirile Văratec, Agapia, Neamț au fost transformate în spitale pentru răniții războiului de reîntregire. Marele „spărgător de fronturi” Mackensen n-a mai ajuns la Iași, niciodată. Greșeala lui? I-a desconsiderat pe români. Ați auzit, domnule președinte Iohannis, cum stau treburile cu românii? Nu vă sfătui să-i desconsiderați.
Piața Unirii, Iași, 1918
Ieșenii au un obicei, orice problemă cardinală o rezolvă în Piața Unirii, sub statuia lui Cuza. Când la Iași a ajuns vestea că la 27 martie/ 9 aprilie 1918, Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România, locuitorii au ieșit din nou în stradă pentru a-și arăta bucuria. Evenimentele sunt redate amănunțit în paginile ziarului „Mișcarea”. La 30 martie/ 12 aprilie orașul întreg a celebrat evenimentul. Fruntașii basarabeni înșiși au poposit atunci în orașul de pe Bahlui. La ora 10, din trenul care a sosit la gară, au coborât Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, Pantelimon Halippa și Constantin Stere. Fruntașii basarabeni și oficialitățile s-au îndreptat spre Mitropolie. Pe tot parcursul, mulțimea a aclamat în urale pe oaspeții basarabeni, aflăm din paginile „Mișcării”. După ce Regele Ferdinand și Regina Maria au sosit la Mitropolie, la ora 11, s-a oficiat un Te Deum. Erau acolo membrii Guvernului, fruntașii liberali I.I. Brătianu, V.I. Brătianu, C.I. Brătianu, G.G. Mârzescu și I.G. Duca. La ora 13, la reședința regală din str. Lăpușneanu, a avut loc un dejun oficial, unde fruntașii basarabeni au fost decorați de Rege.
„La orele 4 p.m. în piața orașului s-a încins Hora Unirii, jucată de cetățeni și soldați în cântecele muzicilor militare. În fața Palatului regal, la horă a luat parte și A.A.L.L. Regale, Principesa Elisabeta și Maria” scria ziarul „Mișcarea” din 14 martie 1918. Peste câteva luni, tot în Piața Unirii, vor dănțui cu foc și bucovinenii și transilvănenii. La 1 Decembrie 1918, Dumnezeu a ținut cu românii, i-a ajutat să facă România Mare. Cele povestite mai sus sunt istorie, fapte glorioase realizare de eroi, cu sacrificii mari. Întrebarea e alta: Ce facem cu România actuală? O abandonăm, cum deja au făcut-o mulți? O ponegrim zilnic? Îi dăm foc? Cam multe întrebări fără răspuns, după 25 de ani de democrație.
Cui îi pasă de Ziua Națională?
După Decembrie 1989, patriotismul și partidul unic au dispărut din peisajul mioritic. În locul lor s-au instaurat indiferența, haosul, nepăsarea și miștoul. Pe postdecembriști nu-i mai interesează dacă sărbătoresc Ziua României pe 24 ianuarie, 10 mai, 23 august sau 1 decembrie. Astăzi, românii se bucură de ziua lor doar pentru că primesc liber și weekend-ul se prelungește, se dilată. Pe 1 Decembrie, iubitorii de munte urcă Ceahlăul pe la Lutărie, să vadă dacă mai sunt în formă. Admiratorii Pontului Euxin se duc la Constanța, se plimbă pe faleză și admiră ruinele Cazinoului. Tinerii, buimaci, nu știu ce au de sărbătorit, bătrânii au nostalgia vremurilor apuse, iar maturii folosesc ziua liberă pentru șmotru în gospodărie. Dificilă situație.
Cum ex-președintele Băsescu e pe ducă, românii sunt îngrijorați că nu mai are cine să-i îndemne să scoată Tricolorul în balcon de Ziua Națională. Altă dandana pe capul nostru.
Fiți liniștiți, nu toți românii și-au uitat istoria neamului. În toate comunele nemțene, Monumentul eroilor e înconjurat de coroane. Și la Săvinești, și la Alexandru cel Bun, și la Pângărați. În țară, depuneri de coroane, fanfare, fasole cu cârnați și discursuri sforăitoare.
Știrista Andreea Esca de la Pro TV, în recenta sa carte „Ce-am făcut cât am tăcut” (Humanitas, 2014), vorbește ca o adevărată româncă despre țara sa. Putea rămâne oricând în State sau aiurea, dar n-a rămas. Au vrăjit-o pentru vecie Brașovul bunicilor, Capitala, colegii, lumea nebună în care trăim. Nu îi e rușine că e româncă. Nadia Comăneci vine de șase ori pe an acasă, în România. De ce? Simplu: e baștina ei. Cum se traduce asta? Și mai simplu: România, te iubesc!
Români, nu uitați niciodată Țara!
Prof. Dumitru RUSU
