Este cel puțin îngrijorător cum majoritatea dezbaterilor și luărilor de poziție în problema națională a creditelor în franci elvețieni atinge doar ocazional esența afacerii. Și când o face, o ambalează grosolan în descrieri și considerații parcă dinadins croite să mascheze simplitatea ca din manualul de jaf a întregii operațiuni. Pe frontul încercării de transferare aproape exclusivă a răspunderii în sarcina celor creditați se risipesc resurse de imaginație la limita patologicului. Analiști cu pretenții de seriozitate, oficiali ai BNR cu aură de competență și politicieni care nu știu cât poartă la pantof, în principal, intoxică românii ca la un ordin primit din varii cercuri de interese avantajoase sau de comandă pe bază de dosar personal.
Sub nicio formă nu se acceptă că orice dezbatere corectă nu poate ocoli Legea privind Statutul Băncii Naționale a României. Mai sunt o sumedenie de alte reglementări în domeniu, la fel de puțin abordate. Pe scurt, BNR nu poate sări peste răspunderile ce-i revin pe „supravegherea prudențială a băncilor pe care le-a autorizat să opereze în România”. La fel cum a tolerat – în alte condiții, indirect ori direct – afaceri de tipul Caritas și FNI, banca centrală, condusă de același idol al românilor, nu a dat vreodată explicații despre suita de bănci comerciale ce-au acționat în regim de hoție. Un caz aparte, terminarea Băncii Dacia Felix, a fost detaliat în repetate rânduri, cel puțin după 1998, anul publicării manifestului „Capitalismul românesc – un proiect”, semnat de Dinu Patriciu și Horia Rusu. Cu trecerea timpului, paradoxal, „contribuția” adânc documentată și bine dezvăluită a BNR, cu guvernatorul Mugur Isărescu în frunte, la nenorociri bancare de neimaginat și la blocarea dezvoltării României nu e investigată de absolut nimeni.
Afacerea cu creditele în franci elvețieni și-a făcut loc pe piața românească într-un mod aproape natural. Băncile protagoniste-s cunoscute. Românii alergau și plângeau în anii de boom imobiliar după credite ipotecare avantajoase pe termen cât mai lung. La aceleași venituri în familie, creditele în lei te omorau din start cu dobânda. La calculul final nu te scoteai mai bine nici în euro. Dintr-odată a apărut luminița cu francul elvețian. Creditele erau împinse viguros pe piață de bănci, nu cerute de clienți! Oferta de promovare pornea de la graficele cu stabilitatea cursului de schimb a francului elvețian în raport cu leul nostru, însă proiecția idilică zugrăvită în pliantele publicitare n-avea să fie regăsită în contractele de creditare. Otrava era gata înghițită. Despre ardoarea agenților și directorimii din sucursale, care te induceau în eroare cu moneda din Țara Cantoanelor, nu se vorbește cât se cuvine. A fost înșelăciune pe față, profitându-se de dorința, de speranța omului de a obține un credit – legal și oficial – mai mare, mai lung, la aceleași venituri. Nu e niciun dubiu astăzi că oferta a fost vădit mincinoasă. Clientul n-avea de unde ști ce cunoașteau bancherii. Oarece declarații de pseudo-avertisment, abil coafate dinspre Mugur Isărescu, nu erau în limbajul publicului care-și vedea casa dorită la o semnătură distanță.
Buna credință, un element esențial în toată lumea în relația client-bancă, e redusă în România la a lua pielea de pe om. Băncile comerciale și BNR nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. (Că o bancă foarte importantă a refuzat constant să dea credite în franci elvețieni se amintește pe ici, pe colo, ca din greșeală.) România este țara unde băncile au întotdeauna dreptate, iar asocierea băncii centrale la acte de banditism nu tulbură Parlamentul, adică puterea în măsură să facă ordine, să nu permită ca banca națională să fie una antinațională. La nivel de Uniune Europeană există deja reglementări ferme privind reconversia unor asemenea credite. Alte țări au depășit momentul – acolo înșelătorul își asumă o parte consistentă din pagubă, prin intervenția hotărâtă a statului, în timp ce la noi victima-i sacrificată fără scrupule.
Viorel COSMA
