Duminica de 18 ianuarie a însemnat la Piatra Neamț o sală, a Teatrului Tineretului, arhiplină. Publicul nemțean a sărbătorit împreună cu marele actor Ion Caramitru 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. „Eternul Eminescu” a fost nu doar o seară de poezie memorabilă, ci, în primul rând, un mesaj că, la Piatra Neamț, întotdeauna rezistența prin cultură a fost și este un răspuns dat vulgarității și politicianismului care mai bântuie încă „tranziția” noastră.
– Ați debutat în 1964, pe scena Teatrului Național București, în piesa „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu. Și mereu reveniți la Eminescu. De ce?
– Nu numai că am debutat în piesa „Eminescu”, dar am fost și elev la Liceul „Eminescu”. Acolo, am avut un profesor de excepție, Vladimir Dogaru, care m-a făcut să-l cunosc cu adevărat pe Eminescu. În toată profunzimea sa. Purta plete ca Eminescu, era înalt și impozant. De la el am învățat ceea ce este frumos în Eminescu, dincolo de „Împărat și proletar” – principala poezie care se studia în perioada comunistă, alături de câteva poezii de dragoste. Ne-a explicat opera, gândirea lui Eminescu, fără să țină seama de rigorile cenzurii anilor ’50. De la el am învățat ce importantă e limba pe care Eminescu o folosește, limba care ne face să fim noi înșine. Mai apoi am ajuns să mă identific cu opera sa poetică, filosofia sa, cu universul său nemărginit. Eminescu este și rămâne, pentru mine, un veșnic căutător de simboluri și sensuri ale existenței umane, un veșnic căutător de sine.
– Nu-mi place această întrebare, dar cei care mă cunosc m-ar condamna dacă nu v-aș adresa-o. Cum comentați afirmațiile unui fizician-filosof, din România, care a afirmat, în anii ’90, că Eminescu este „învechit” și „cadavrul din debara”-ua culturii române?
– Cred că a fost un moment de rătăcire. Un lucru pe care nu trebuie să-l luăm în seamă. Nu-mi face deloc plăcere să vorbesc despre acest lucru. Eu îl ignor, pur și simplu.
În artă nu se pot folosi măsuri, ca în celelalte sisteme
– Personal, simt că trăiesc astăzi atmosfera anilor ’50, când „clasa muncitoare”, fără studii, fără educație, a eliminat elitele românești, de la maistru la inginer, de la profesor la academician. Cum să ne explicăm faptul că, după 25 de ani de la Revoluție, încă nu s-a schimbat, în structurile sociale, culturale, științifice, aproape nimic în sistemul impus de „clasa muncitoare conducătoare”?
– Un sistem se schimbă foarte greu. Nu „clasa muncitoare” a impus acest sistem. A fost un sistem de gândire, de false valori. Și aceste structuri sunt greu de îndepărtat, mai ales dacă o cât de mică parte din oamenii care îl reprezintă sunt printre noi. Lupta cu mentalitățile este mult mai îndelungată, mai perfidă. Sunt convins, însă, că se vor schimba.
– Ați fost Ministru al Culturii, director la teatrul „Bulandra”, sunteți directorul TNB, fondatorul și președintele UNITER. Credeți că sistemul cultural din România a fost reformat? Sau trebuie reformat? Spun aceasta, pentru că, în întâlnirile la care am participat în plan internațional, alături de conducătorii instituțiilor de cultură, am constatat o gravă rămânere în urmă, nu numai față de sistemul cultural al Franței, Belgiei, Ungariei, Finlandei etc., dar și al Bulgariei.
– Aș spune, în parte. Trebuie să ne construim propriul sistem, bazat pe marile valori ale culturii române. Ca ministru, am încercat să scot în evidență aceste valori: opere de artă, de arhitectură, literare, de credință.
Și atunci, și acuma, cred că trebuie să creem un sistem cultural competițional. Să intre în competiție valorile. Nu este normal ca un om, de pildă un actor, să fie plătit cu un salariu fix, să fie angajat cu contract de muncă pe viață. Dacă, Doamne ferește, își pierde glasul, ce facem? Îl protejăm, desigur, dar nu rămânem cu posturile blocate. Actualul sistem – și mă refer, în primul rând, la teatre – este o frână în calea valorilor. Munca în artă e o competiție, ca și în sport. Cine stabilește un nou record mondial să fie cel mai bine plătit. Așa și în teatru. Sunt actori care aduc public și sunt actori pentru care publicul nu vine. Și se poate întâmpla ca aceștia din urmă să aibă un salariu mai mare, ceea ce este fals. În artă, nu se pot folosi aceleași măsuri ca-n sistemele celelalte. Până la urmă, trebuie să se întâmple o reformă și aici. Am crezut că pot să o fac, pe când eram la minister, dar nu am făcut-o, pentru că nu am avut ce să le ofer ca debușeu.
Pentru spațiile dintre versuri, trebuie o solidă cultură generală
– Afirmați, într-un interviu din 2011, că a rosti poezie este ca și cum te-ai prezenta „în pielea goală”m în încercarea de „a fi tu însuți”. De unde această dorință de perpetuă regăsire și redefinire?
– Pe scenă, ești doar tu, actorul. În spate e decorul, în față publicul. Te simți privit, toți așteaptă de la tine să dai viață, sens, decorului, vorbelor, ideilor. În acest sens am spus că te simți „dezbrăcat”. Și, apoi, poezia este un gen aparte. Ea nu poate fi spusă pur și simplu. Trebuie cercetată în spațiile goale dintre cuvinte. Și imaginația actorului trebuie să facă acest lucru. Dar, ca să poți completa aceste spații goale, să creezi lumea pe care poezia ți-o propune, trebuie să ai o solidă cultură generală. Dar și a vieții, a limbrii. Cred că poezia este cea mai rafinată formă a limbii literare.
– Este Eminescu un poet, prin excelență, al iubirii? Iubirea ca începutul și sfârșitul Universului… Concepția eminesciană despre iubire se aseamănă cu cea populară, folclorică. așa cum afirmă unii exegeți?
– Prin definiție, poezia este un „produs” al iubirii. Opera lui Eminescu cuprinde o mare parte de poezie a iubirii. Doar că, la Eminescu, poezia iubirii face parte dintr-un sistem filosofic. Spre norocul culturii române, formația lui de bază pleacă de la cultura germană, și nu de la cea franceză. Iubirea înseamnă căutare de sine, înțelegerea universului ca un sistem închegat.
– Acest recital Eminescu este al treilea în memoria culturală a publicului din Piatra Neamț. În 1989, ați fost însoțit, dacă nu mă înșel, de jazzman-ul Johnny Răducanu, într-un spectacol din poezia lui Nichita Stănescu. În 2005, de pianistul Dan Grigore. Astăzi, aveți ca partener pe muzicianul Aurel Octav Popa. De ce poezie și muzică?
– Sunetele clarinetului sunt cu totul remarcabile. Și calde, și lucide, și speriate și, uneori, sfâșietoare. În repertoriul maestrului Aurel Octavian Popa, aceste reprize muzicale, din Bartok sau Messianen, dau o coloratură modernă și lucidă selecției poetice. De fapt, cu maestrul Aurelian Octav Popa continui o colaborare mai veche.
Rezistența la vulgaritate
– De la înființare și până aproape de 1989, când spuneai ”Piatra Neamț”, oamenii înțelegeau ”Teatrul Tineretului”. Aici și-au făcut debutul mari actori și regizori ai „generației de aur”. La Piatra Neamț, am avut și un prestigios Festival internațional de Teatru. Se pare că această legendă se stinse precum „viața falnicei Veneții”. Care să fie cauzele? Sunt cauze de sistem sau simple probleme manageriale?
– Teatrul Tineretului îi datorează foarte mult lui Ion Coman, primul său director. Acest om a știut să îi atragă la Piatra Neamț pe cei mai buni absolvenți ai Institutului de Teatru, să le creeze cadrul necesar de a se afirma pe scena teatrului. Toți studenții de la Teatru își doreau să ajungă la Piatra Neamț. Îmi aduc aminte cu câtă bucurie veneam noi, de la alte teatre din țară, la Festivalul Internațional de la Piatra Neamț. Ce atmosferă era! Teatrul Tineretului, pentru actorii săi, dar și pentru publicul lui, a fost o formă de rezistență prin cultură. În societatea românească, teatrul, în general, a jucat un rol important de rezistență. Acum e rezistență la vulgaritate, la false orientări politice, la superficialitate, la fuga de responsabilitate, la nedreptăți. Se pare însă că perioada de nelucrare a Teatrului Tineretului din timpul reparațiilor și-a pus amprenta. S-a suspendat festivalul, îndepărtând astfel instituția de rolul său de coagulant al vieții teatrale. Să nu ignorăm și faptul că generațiile de absolvenți sunt din ce în ce mai puțin profesionalizate. Dar eu cred că TT poate să revină în prim-planul vieții teatrale din România.
– Călătoriți mult, ați avut turnee în importante centre culturale din Europa și America. Cum este percepută cultura română, teatrul românesc?
– Cultura română este cunoscută și apreciată pe toate continentele. Mai mult poate prin mari interpreți ai muzicii clasice, precum Angela Gheorghiu. Și cu Teatrul Bulandra, și cu Teatrul Național, am reușit să realizez câteva proiecte în Anglia, dar și în Bulgaria, proiecte apreciate atât de public, cât și de specialiști. Cu „Dor de Eminescu”, am fost deja în America, la Munchen, în Canada. Cultura română a fost, este și va rămâne un ambasador de prim rang al imaginii României în lume.
Un pietrean director la TNB
– Urmărind ceea ce se întâmplă la TNB, percep activitatea acestuia ca fiind într-o ascensiune continuă, ca repertoriu și prestație artistică, spre identificarea cu noțiunea de „național”. Ca manager, care sunt proiectele dumneavoastră de viitor? Ce probleme întâmpinați?
– În primul rând, doresc să terminăm toate pregătirile pentru a pune în funcțiune sala mare a TNB. Am, de asemenea, în derulare proiecte care îi implică pe studenții din domeniul teatral. TNB a fost și este o școală de formare a talentelor, de afirmare a lor. Lucrez și îmi doresc să realizez și o colaborare permanentă cu celelate instituții teatrale din țară. Și o veste în premieră absolută. Un pietrean, domnul Ioan Onisei, este noul director general adjunct al Teatrului Național din București. Am mai lucrat cu dânsul și pot să afirm că este un om de o deosebită valoare.
– Evenimentul de astăzi a fost organizat, ca și cel din 1989, de Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”, o instituție județeană care încearcă să ofere ceea ce muzeele, TT, casa de cultură și celelalte instituții nu s-au gândit, nu pot sau nu intră în preocupările lor. Instituția organizează și Festivalul Internațional „Vacanțe Muzicale la Piatra Neamț”, ajuns la ediția a XLII-a, la care articipă, alături de tinerele speranțe, mari personalități ale lumii muzicale internaționale. L-a invitat și pe Grigore Leșe să ofere publicului un mesaj de autenticitate cu prilejul Crăciunului. Cum vi se par aceste eforturi?
– Este un fapt absolut normal pentru o instituție de cultură. Este cu atât mai meritoriu faptul că această instituție își asumă aceste mari proiecte. Precum este de lăudat și absolut normal, ca să spun așa, faptul că instituția găsește sprijinul necesar la Consiliul Județean.
– În final, de unde prenumele Horia, la un „armân”?
– Sincer, nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Eu m-am născut la București. Dar sora mea s-a născut în Cadrilater. De acolo de unde familia mea s-a refugiat, după pierderea acestei provincii. Am trei prenume: Ion Horia Leonida. Primul și ultimul sunt „moșteniri” de familie. Horia este o enigmă, dar care îmi place la fel de mult.
Prof. Constantin Horia ALUPULUI-RUS
