Roxana Tomin – femeia prin mâinile căreia trec toți banii Poliției

Roxana Daniela Tomin este unul din cei doi agenți în responsabilitatea cărora stau, lună de lună, salariile celor peste o mie de angajați ai Poliției Neamț. Acasă, însă, doamna Tomin lasă bugetul familie în grija soțului: „E mai econom decât mine și mă mai temperează, deși nu sunt deloc genul care să intre în mall și să iasă cu brațele pline de haine. În schimb, dacă ar fi după mine, vineri după-amiază m-aș urca în mașină și m-aș întoarce acasă duminică seara. Nu-mi place să stau între patru pereți. Ieșim de câte ori putem în week-end. La un film la Bacău, la o cabană, la o plimbare. Dar toate costă și avem rate pentru apartament încă vreo 33 de ani”.

Roxana e un om al cifrelor. A absolvit Colegiul Național de Informatică și apoi Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor Iași, în 2004. Un an mai târziu, IPJ Neamț a scos la concurs două posturi la serviciul financiar, cu recrutare din sursă externă. S-a înscris, a reușit, a lucrat un an la contabilitate, iar din 2007 este la biroul salarii.

„Salariile se dau pe 14 în fiecare lună, iar noi începem să operăm din primele zile, imediat ce primim pontajele, pentru că este un volum foarte mare de muncă. Sunt 1040 de polițiști răspândiți în tot județul, cărora trebuie să le calculăm exact drepturile, plus compensațiile pentru chirie și navetă, norma de hrană, sporurile – în funcție de locul de muncă al fiecăruia, iar de luna viitoare și sporul pentru orele lucrate sâmbăta, duminica și în sărbătorile legale, pentru că abia a venit ordinul. Opt ore pe zi stau cu ochii în calculator, dar nu mi se pare greu, pentru că-mi place foarte mult ceea ce fac. Din clipa în care se dau fluturașii, încep telefoanele și vizitele. Dacă salariul e mai mare decât luna trecută, nu se supără nimeni, dar dacă e mai mic, toți întreabă. E complicat să le explici, pentru că înainte era clar: aveai un salariu de bază, la care se aplicau sporurile. Acum, o parte din sporuri sunt incluse, altele se calculează separat, legile s-au schimbat de foarte multe ori și am ajuns la o poveste foarte întortocheată. E greu să înțeleagă și cineva care se ocupă cu calculul salariilor la o altfel de unitate, pentru că la noi sunt sporuri de condiții grele, de misiune permanentă, de pericol, care nu se regăsesc în alte domenii. Dacă nu-ți place cu adevărat să lucrezi cu cifrele, nu reziști aici pe termen lung”.

„N-am să înțeleg niciodată de ce este nevoie de atâta birocrație”

Când nici nu se încheie bine vânzoleala cu salariile, începe o altfel de muncă: plata utilităților. Prin compartimentul financiar, trece întregul buget al Poliției Neamț, care trebuie împărțit atât de bine pe capitole, încât să se încadreze exact în suma primită de la IGPR și, la sfârșitul lunii, să nu mai fie nimic în cont. Evident, banii nu ajung pentru câte nevoi sunt și, de foarte multe ori, oamenii care trebuie să plece în misiuni sau cer niște banale consumabile de birou – inclusiv timbre – trebuie refuzați.

„Când spun «nu», trebuie să explic de ce și am nevoie de înțelegerea celuilalt. Mizez pe experiența personală a fiecăruia, în condițiile în care și într-o familie sunt nevoi diferite. Fiecare crede că ceea ce-și dorește el este important și nepărat necesar, dar banii nu ajung pentru toate și atunci trebuie văzut care sunt cu adevărat prioritățile. Când încep să le spun că nu se poate, imediat argumentez și, de cele mai multe ori, reușesc să mă fac înțeleasă. La fel se întâmplă și când greșesc la salarii, pentru că pot, de exemplu, să omit o oră suplimentară. O reglez luna viitoare și nu-i nicio problemă”.

Iar peste calcule, explicații și stabilirea priorităților, se mai suprapune un aspect deloc de neglijat: munca de arhivă. Absolut toate documentele, deși se lucrează pe calculator, sunt listate și arhivate pentru 50 de ani. Se adună metri cubi de hârtii îndosariate, care se păstrează într-o încăpere unde deja nu mai este prea mult loc. Când se pensionează un polițist, care a lucrat 20 de ani în sistem, de exemplu, trebuie căutat, dosar cu dosar, până ce se găsește salariul din fiecare lună din întreaga perioadă lucrată. Se notează, se calculează și i se dă omului adeverința pe baza căreia i se stabilește pensia.

„N-am să înțeleg niciodată de ce este nevoie de atâta birocrație”, spune Roxana Tomin. „În primul rând, nu înțeleg de ce nu se poate să existe o singură lege clară, simplă și pe termen lung pentru salarizarea polițiștilor, cum era înainte. După părerea mea, prin apariția atâtor reglementări, s-a complicat, inutil, un sistem de calcul care funcționa foarte bine. Apoi, dacă tot lucrăm pe calculator, nu pricep de ce nu se poate face o arhivă electronică și ni se cere să listăm tone de hârtie. Ar fi mult mai ușor de căutat după nume și n-aș mai sta o zi întreagă să scot din dosare salariul omului pe 15-20 de ani”.

„Mi-ar plăcea să fac muncă de poliție”

În afară de cele 4 ore de sport pe săptămână, când fetele joacă volei de obicei, și de drumurile la bancă, mai toată munca Roxanei Tomin este de birou. „Nu pot spune că m-am săturat, dar mi-ar plăcea să fac muncă de poliție cu adevărat. De exemplu, anul trecut când ne-a scos și pe noi, noaptea, la paza secțiilor de votare, m-am bucurat. Pentru mine a fost ceva nou. Am vrut să dau la Academie, dar nu am voie să urmez o a doua facultate la stat. Așa e legea. M-am interesat dacă există posibilitatea să plătesc școala și nici așa nu se poate. Nu mi-a rămas decât să sper că se va schimba legislația. Mi-ar plăcea să lucrez la Serviciul de investigarea a fraudelor, ca să aibă legătură cu domeniul la care mă pricep. Eu îi admir și îi respect foarte mult pe colegii de la structurile operative pentru ceea ce fac. Mai ales că soțul meu și cumnatul meu lucrează în astfel de structuri și se întâmplă ca, de sărbători, de ziua lor sau când sunt evenimente în familie și le este lumea mai dragă, ei să nu poată fi prezenți pentru că au misiuni. În egală măsură, accept că munca mea și a colegilor mei de la «financiar» este, la rându-i importantă, pentru că, dacă banii nu ar fi administrați corect, nu am putea funcționa ca unitate. Nu sunt de acord cu cei care spun că polițiștii de la birouri nu fac mare lucru, pentru că nu este deloc așa”.

Roxana are pistol și uniformă, ca orice polițist. Și „microbul” în sânge, transmis de la tatăl ei, Verginel Budeanu, care a lucrat toată viața la poliția rutieră și, în ultima parte, la serviciul de permise și înmatriculări. A murit la nici 50 de ani, dar poate fi mândru de fetele lui: amândouă lucrează în poliție și amândouă s-au căsătorit cu polițiști.

„Eu eram la liceu, iar sora mea, Ancuța, era în clasa a VIII-a când a murit tata. Își luase concediu și făceam curățenie în apartament. Am rașchetat parchetul, am dat cu palux, iar mirosul ăla cred că nu i-a făcut bine. S-a întâmplat într-o dimineață. I-a spus mamei că-i este rău și să cheme un vecin, că nu poate să conducă mașina. Niciodată până atunci n-a spus că nu poate să conducă. L-au dus la spital, dar nu s-a mai putut face nimic. Suferise un infarct. În ziua în care i-am făcut de 40 de zile, ar fi împlinit 50 de ani. Ne-a fost greu. Eu am plecat la facultate și am învățat să mă descurc cu cât putea mama să-mi trimită. Ancuța s-a dus la Școala de agenți Câmpina și pentru ea totul era asigurat, nu mai trebuiau bani de acasă. Viața ne-a călit, dar mamei sigur i-a fost cel mai greu, deși nu s-a plâns niciodată. Tot timpul când vorbeam era încrezătoare. Și acum e la fel. Ancuța are un copil de 4 ani, mama s-a ocupat cu el până l-a dat la grădiniță și a făcut-o cu mare grijă și dragoste. Vorbeam cu ea seara și-mi povestea despre el, ce-a mai făcut, ce cuvinte noi a învățat. Și acum vorbesc cu ea. Dacă nu reușesc s-o sun într-o seară, nu mă simt bine”.

Roxana nu are copii încă, dar speră că va face doi deodată, ca să recupereze „timpul pierdut”. Și, dacă se poate, în următorii doi ani, înainte de a trece de pragul de 35. Cu gândul la copii, a optat pentru apartamentul de 4 camere pentru care are de plătit încă o mulțime de ani. „Eu, dacă am crescut cu Ancuța după mine, și la discotecă, și la majorate, și la cabane, cred că e bine să fie măcar doi copii într-o familie. E important să fie cineva lângă tine care să te înțeleagă numai când te vede, pentru că te știe ca pe el însuși. Nu trebuie să-i spui prea multe. Uneori nu trebuie să-i spui nimic. E destul să fie acolo”.

Cristina MIRCEA