Într-o bucătărioară de vară scundă și îngustă, trăiește Ana Tătărușanu, cea mai vârstnică femeie din Pipirig. Pe 18 decembrie 2014 a împlinit 104 ani, dar fetele ei spun că doar până la 101 ani a trăit. Acum e chin. Stă doar în pat de când nu mai poate umbla, într-o poziție care numai ei i se pare convenabilă: într-o parte, aplecată mult în față. „Nu se întinde niciodată, nu vrea ea. Așa doarme, iar într-un timp făcuse o rană pe burtă de încovoiată ce stătea”, spune Ioana Dobrică, fiica cea mai mică a bătrânei, care are și ea 76 de ani.

Ana Tătărușanu nu mai aude bine, nu mai poate citi și își petrece zilele, una după alta, la fel, în patul ei de lângă sobă, așteptând să moară. Nu mănâncă mai nimic, dar bea multă apă și povestește, oricui îi trece pragul, același lucru: „Am spus cât am spus, am umblat cât am umblat, da’ acu’ am slăbit di tăt. Chicioarele m-o gătit! M-am dus la biserică și când am vinit am chicat cu genunchiu’ de-o chiatră și n-am mai putut umbla nicăiri”.

Ca și cum întâmplarea care a țintuit-o la pat concentrează întreaga ei viață, bătrâna nu mai spune nimic. Fetele ei și nora, care o îngrijesc cu rândul, mărturisesc că le este greu. „Eu am un rinichi scos de când aveam 40 și ceva de ani”, spune Ioana Dobrică. „M-au tăiat de la burtă, până la șira spinării, cum se făceau operațiile atunci. Multă vreme am luat pastile, pe urmă m-am îmbolnăvit cu inima și iar am luat pastile. Ea mă vedea și-mi spunea să nu mai iau atâtea, că o să mor. Ea n-a luat nicio pastilă și n-a făcut nicio injecție toată viața ei. După ce-a căzut, mi-a spus într-o zi «Fă-ți o pomană și dă-mi și mie o pastilă. Da’ nu din aia de-a ta, una ca să mor, că nu mai pot». Nu i-am dat nimic, cum să-mi fac păcat? Zilele sunt de la Dumnezeu. Dar o cred. O fi având dureri, că i-s picioarele negre amândouă mai jos de genunchi. Câteodată mai geme, se mai vaită, o întreb dacă o doare, dar nu spune. Am vorbit de-un timp cu doamna asistentă, că stă aici, mai la deal, și-o spus că o să vie, să se uite la ea oleacă, dar n-o mai ajuns”.

Singurul care ajunge mereu la bătrâna – „monument viu” cum îi spune -este părintele Mihai Bistriceanu, parohul din sat. Se lasă în genunchi lângă patul ei și-o spovedește, pe urmă o împărtășește. Iar ea îi spune ce-i spune numai lui, nici fetele nu știu. În rest, nu mai intră nimeni pe ușa scundă.

Casa, mai „bătrână” decât proprietara, este modelul clasic al locuințelor simple țărănești: hol la mijloc, cameră în stânga, cameră în dreapta. În una stă singurul băiat al bătrânei, iar în cealaltă fiul lui, cu soția și copilul. Anei Tătărușanu i-a rămas bucătărioara în care și-a petrecut mai toată viața, de mic copil. Ușa e veche și nu se mai închide bine în toc. Intră frigul și pe acolo, și pe la geamurile cu un singur rând de sticlă. „Facem foc și zi, și noapte și tot nu-i cald”, spune tanti Ioana. „Și lemnele tare-s scumpe, iarna asta a ajuns două milioane căruța”. Soba e din cărămidă, are plită și loc destul până-n perete să încapă doi-trei copii. Acolo și-a crescut tanti Ana băiatul și cele două fete.

„Rușii ne-au tăiat vaca și-au mâncat-o”

Tanti Ana n-a avut viață ușoară. S-a născut într-o familie cu cinci copii, iar cel mai mic a venit pe lume în 1916, cu două zile înainte ca tatăl să plece la război. Nu s-a mai întors și au rămas cu toții în grija unei femei singure, care i-a crescut cum au putut. „Bunica nu era cu mofturi”, își amintește tanti Ioana. „Și-a crescut copiii aspru, cu ce-a avut. Și așa a făcut și cu nepoții. Veneam de la școală și-i spuneam că mi-e foame. Mă trimitea la poloboc să iau o bucată de varză murată și cu mămăligă – de multe ori rece – și asta era mâncarea de prânz. Mama a muncit pe brânci, și la pământ, și la animale. N-a avut multă școală, că pe vremea aia nu mulți mergeau la învățătură. S-a măritat cu un băiat de-al lui Creangă – nu știu dacă o fi fost din familia scriitorului – și pe urmă am venit noi, copiii. Tata a plecat la război în 1944 și când s-a întors tare m-am speriat de el. Era slab, într-o cămașă lungă până-n pământ și cu barba de-un metru. Eu eram copil, ce să știu? Țin minte că și nouă ne-a fost greu la război, când au venit rușii în sat. Ne-a dus mama prin păduri vreo două-trei săptămâni până au plecat. Prăpăd au făcut. Ne-au tăiat vaca și-au mâncat-o, nu s-au uitat că e casă cu copii și trebe lapte. Tata abia se întorsese de pe front și-a zis că măcar caii să-i salveze. S-a urcat pe unul călare, pe al doilea l-a luat de ham și-a fugit cu ei la deal. Striga cât îl ținea gura: «Dacă mă pușcă, să mă puște, dar eu caii nu-i las!». Nu l-a pușcat și-a rămas cu caii, de-a avut cu ce să are și să aducă lemne. Eram necăjiți”.

După 24 de ani de căsnicie, tanti Ana a fost părăsită de soț. A plecat după alta. Au divorțat și ea și-a luat înapoi numele de fată. Nu s-a recăsătorit. Și-a văzut de căsuța ei, de palma ei de pământ, de animale și, bineînțeles, a ajutat cât a putut copiii și nepoții. Fetele s-au măritat și s-au dus la casele lor, băiatul a rămas în casă cu ea. De când a căzut la pat, nora, care are aproape 70 de ani, dar e cea mai „iute” din familie, doarme cu ea în cameră. „Nu pot s-o las, trebuie s-o aud”, spune Eugenia Creangă. „Seara îi așez două scaune lângă pat, nu care cumva să se întoarcă și să cadă, iar eu mă culc în patul ăstalalt, cu capul spre ea, ca să simt orice mișcare”.

Toată „averea” – 120 de lei pe lună

Când a împlinit 100 de ani, Ana Tătărușanu a fost vizitată de cineva de la primărie, care a anunțat și-un ziar de la Iași. I s-a organizat o mică sărbătoare și ea, care era bine atunci, s-a bucurat. La ultima aniversare n-a mai venit niciun invitat special. Fetele i-au adus o prăjitură și un pic de suc. Probabil că nici nu și-a dat seama că este o ocazie și nu mai știe de ziua ei. Sau a știut și n-a vrut să arate. Oricum, are momente când își încurcă fiicele între ele sau dă semne că nu le-ar recunoaște. Și când toată lumea o crede absentă, începe să vorbească rar și clar, spune ce trebuie spus și apoi se cufundă în tăcerea din care n-o mai scoate nimeni.

Ana Tătărușanu a muncit aproape 100 de ani, de când era mic copil și mama o punea să facă treburi după puterile ei. N-a avut, însă, niciodată carte de muncă undeva și nici după soț n-a căpătat vreun drept, pentru că s-au despărțit. Primește un ajutor social de 120 de lei de la primărie și asta e toată „averea” care trebuie întinsă o lună întreagă.

„Numai pamperșii costă 80 de lei, că trebuie să-i punem, s-o spălăm și s-o îngrijim”, spune tanti Ioana. „Cu 40 de lei nu ai mare lucru ce să faci. Ea dacă mănâncă un ou pe zi e mult, dar lemnele ne omoară. Și eu, și Maranda suntem bătrâne și bolnave, amândouă luăm pastile, și alea costă. Nu avem de unde. Măcar niște lemne de-am căpăta, că e abia ianuarie și până-n aprilie tot trebe foc. Nu cerem de la nimeni, dar dacă ne dă cineva, să-i ajute Dumnezeu să aibă viață bună! Nu ca mama. Ei i-a dat Dumnezeu zile multe și viață puțină”.

Deși nu mai aude, bătrâna – care a părut absentă de-a lungul discuției – a mișcat ușor din cap, a aprobare; i-a dat Dumnezeu zile multe într-adevăr! S-a uitat mai tot timpul prin geamul de la ușă afară, spre curtea plină cu zăpadă. Nora are grijă să dea dimineața perdeluța într-o parte, ca să poată vedea. I-a împodobit un brăduț cu beteală și l-a pus sub șopronul de la intrare, la un metru de prag.

În secunda în care am închis agenda, tanti Ana a început să vorbească spre mirarea ambelor fiice: „Când o să mai vii de la Chiatra, numaidecât să intri pe la mine să vezi dacă mai sunt. Să știi că eu am să aștept”.

„Eu nu i-am spus că veniți de la oraș!”, zice tanti Ioana. „Cum le știe ea pe toate și vorbește de parcă v-ar cunoaște de când lumea!”. (Cristina MIRCEA)