Când străbunicii noștri erau tineri, sărbătoarea Filipilor de Iarnă începea pe 25 ianuarie și se sfârșea de Stratenie, pe 2 februarie. Această sărbătoare era ținută în mod deosebit de femeile căsătorite. În unele sate, ”filipii” erau primiți de tinerele mirese, de la viitoarele soacre sau de la mamele lor. Aceste simboluri erau considerate ca fiind patroni ai casei, care păzesc de rele. Ei erau considerați sfinți care aveau putere de la Dumnezeu peste fiarele sălbatice.
Filipii de iarnă marchează, în Calendarul popular, sfârșitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor, începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la Filipii de Toamnă.
Istorii ale Filipilor de iarnă
În mitologia românească referitoare la originea lupului, se afirmă că acesta a fost creat de diavol, pentru ”paguba” omului. Numai că diavolul n-a putut să-și ducă opera la bun sfârșit: după ce a modelat lupul, din humă sau lemn, nu a mai reușit să-i dea viață.
Pentru a ieși din această încurcătură, el a acceptat pariul cu Dumnezeu: lupul va prinde suflet, dar va fi al aceluia ”după care s-ar lua să-l mănânce”.
De îndată ce a prins viață, animalul înfometat s-a repezit la diavol; acesta abia a scăpat, ascunzându-se într-o baltă, lăsând însă o bucată din călcâi în colții lupului. Amândouă sunt ființe malefice care, în loc să colaboreze, se resping reciproc. Astfel, animalul, care trebuia să fie ajutorul diavolului, devine dușmanul său. Momentul de vârf al acestei înfruntări se consumă în miezul iernii, în ziua în care diavolii nu se mai pot ascunde în tărâmul hărăzit lor: apele adânci și stătute.
Legende ale lupului sacru al dacilor
Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de tradiția creștină. Acestea încep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineții (12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Șchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) și se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) și Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).
Gădinet este numele divinității iernii, lupul, iar Filipii sunt personificări divine ale acestuia.
În mistica populară, se crede că, în această perioadă, lupoaicele calcă hotarul satelor și vin pe lângă case, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinși, pe care, mâncându-i, devin mai fertile.
Credințele vechi asociază faptul că lupul vede noaptea cu rolul său benefic – un simbol pozitiv al Luminii, el îndeplinind rolul de călăuză.
Legenda Lupului Alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzător de asemănătoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta își avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Șerpilor). În fiecare toamnă, Apollo se retrăgea în misterioasa țară a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestora, denumit și Lycantropul – Lupul Alb, divinitate respectată cu sfințenie de strămoșii noștri, drept protector și salvator în clipe de cumpănă.
Pentru a contracara credința în puterea magico-mistică a lupului, creștinismul primitiv l-a învestit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor (care sunt considerați câinii săi), împreună cu Sfântul Apostolul Andrei, care a propovăduit creștinismul în „teritoriile lupilor” și a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.
Obiceiuri și superstiții de Filipii de iarnă
Filipii de iarnă erau ținuți mai cu seamă în familiile de ciobani, dar și în gospodăriile în care sunt animale. Aceștia sunt considerați protectori ai vitelor și ai oilor de atacul lupilor. Totuși, sărbătoarea era ținută, deoarece lupii provocau pagube mari. Din acest punct de vedere, lupul este mai temut decât ursul, pentru că omoară întotdeauna mai mult decât mănâncă.
În aceste zile, nu se cosea, nu se spăla pe cap și nu se dădea cu împrumut, existând credința că lupii vor ataca și vor mânca vitele.
Se spunea că, în prima zi de Filipi, femeile satului lipeau gura sobei. Era un obicei magic, prin care se considera că se lega gura lupilor.
Iar la hornul casei se atârna o secure sau o unealtă de-a casei, existând credința că astfel vor fi uitate vitele și oile de către dihănii.
De asemenea, se credea că gospodarul care nu va prăznui Filipii va rămâne fără păsările din curte, pe care i le vor mânca hultanii.
Bătrânii spun că în aceste zile nu-i bine să dai nimic din casă, deoarece vei da tot anul.
Sărbătoarea era respectată și de cei care se îndeletnicesc cu munca lemnului. În această castă de meșteșugari, exista credința că, de vor respecta aceste zile, vor avea mai mult de lucru.
Singura muncă permisă și chiar recomandată era spălatul rufelor cu apă clocotită; era un fel de ritual, prin care se credea că astfel se poate opări gura lupului.
Terapie creștină a sufletului – Despre imaginație
Imaginația nesacralizată este principalul instrument al lucrării diavolești împotriva sufletului, fie în starea de veghe, fie în somn; prin ea, diavolii îl hărțuiesc pe om, căutând nu numai să-l împingă în păcat sau să-i trezească și să-i ațâțe patimile, ci și să-l umple de tulburare în felurite chipuri, trezind în el mai ales tristețe, neliniște și îngrijorare, amăgindu-l și făcându-l să rătăcească din pricina mulțimii nălucirilor, ajungând chiar sa-l înrobească cu totul.
Sfântul Isihie Sinaitul spune chiar că imaginația a pricinuit în principal căderea omului: ”Și așa l-a despărțit pe Adam de Dumnezeu, dându-i nălucirea demnității dumnezeiești (orgoliul). Și la fel obișnuiește să-i amăgească vrăjmașul mincinos și viclean pe toți cei ce păcătuiesc”.
Sfinții Părinți subliniază astfel responsabilitatea omului în ceea ce privește pervertirea imaginației sale, care duce la îmbolnăvirea ei.
Pentru că n-a rămas treaz și veghetor (ascultându-L pe Hristos din inima sa), omul a făcut din imaginație, care i-a fost dată ca un fel de punte spre Dumnezeu, ”o punte pentru demoni”.
Atâta vreme cât omul nu-și regăsește trezvia, adică vigilența care caracteriza natura sa în starea cea desăvârșită și deplin sănătoasă, inima îi rămâne deschisă la momelile mincinoase ale Celui Viclean, aduse prin mijlocirea imaginației.
Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol vorbesc despre faptul că unirea cu Dumnezeu în contemplare nu este posibilă decât în rugăciunea curată, acea rugăciune care implică, pe de o parte, nepătimirea, iar pe de alta, absența oricărei reprezentări, de orice natură, a oricărui gând; în primul rând, a imaginației legate nu numai de lucrurile sensibile și/ sau lumești, ci chiar de Dumnezeu însuși.
La acest nivel al contemplării, imaginația încetează și în timpul somnului.
