Luminița Vîrlan: Din dragoste de tineri, de învățământ și de …Rareș

– Nu cred că este cineva din Neamț care să nu fi auzit de „Luminița Vîrlan”. Prin ce credeți că v-ați remarcat în peisajul local?

Faptul că sunt o persoană cunoscută se datorează șansei de a fi lucrat într-o instituție județeană încă de foarte tânără, respectiv în Inspectoratul Școlar Neamț, inițial ca inspector școlar de specialitate (1991-1994), apoi, în două etape, ca inspector școlar general adjunct, ca inspector general în perioada 2009-2012 și, de asemenea, ca director în Ministerul Educației, coordonând la nivel național sistemul liceal. Cu bucurie, spun că o perioadă de doi ani am făcut parte și din colectivul de profesori metodiști ai Casei Corpului Didactic, o altă instituție de nivel județean, precum și în colectivul de consilieri la Cabinetul Președintelui Consiliului Județean Neamț în intervalul 2012-2013. Desigur, principala activitate, aceea de profesor de limba și literatura română, desfășurată în mai multe unități de învățământ din județ, mi-a oferit bucuria de a cunoaște tineri și plăcerea civilizată de a-mi face treaba. Nu știu dacă am adus „noutăți”, dar știu că tot ce am făcut s-a întâmplat „live”, fără repetiții, fără gesturi stridente, fără a mima respectul, dedicația, apartenența, prin autoritate firească, prin postură.

 – Dacă ar fi să facem o listă a realizărilor, care sunt cele mai importante care v-au marcat viața?

Cea mai mare realizare e faptul că am reușit să țin aprinsă candela cu amintiri. Iată o schiță de portret, făcută într-o anumită conjuctură, de avocat Anca David, fostă elevă:

«Era cândva la începutul clasei a XII-a, la Colegiul Național Petru Rareș. Am fost anunțați că profesorul diriginte va fi înlocuit și cu toată forța specifică adolescenței ne-am revoltat, deciși să refuzăm orice profesor care va prelua această sarcină. Noua dirigintă era profesor de limba și literatura română, într-o clasă cu profil matematică fizică. Energiile inițiale dintre noi și noua dirigintă au fost evident negative. Luminița Vîrlan zâmbea unei clase reci, formată din negativiști pregătiți să îi refuze orice implicare, orice inițiativă, orice tendință de autoritate. După două săptămâni, refractarii clasei a XII-a C de la Rareș au devenit protejații, prietenii, admiratorii Luminiței Vîrlan. Am fost cuceriți și de profesorul de română erudit, cu exprimare academică, cu construcțiile grele de fraze din care răzbăteau mii de idei vii și frumoase, și de dirigintele grijuliu, care ne certa iertându-ne, care ne ținea partea chiar și atunci când eram de neiubit, care ne trasforma încruntările și revoltele în zâmbete de acceptare. Luminița Vîrlan nu impunea nimic, nu cerea, nu ridica tonul. Luminița Vîrlan ne ruga frumos, ne accepta derapajele și ne făcea să regretăm fiecare greșeală doar pentru că simțeam că am dezamăgit-o. Luminița Vîrlan ne invita în sufrageria casei dumisale, un loc în care cărțile stăpâneau spațiul. Erau peste tot. Pe rafturi, pe jos, pe mese, tronând lângă mici obiecte fine de artă, lângă tablouri cu gust. Și peste toate, vocea Luminiței Vîrlan, povestind frumos unor adolescenți de clasa a XII-a fascinați, istorii cu tâlc, despre ea, despre noi, despre iubire și despre viață. Luminița Vîrlan este o emoție. În noi, declanșa stări și ambiții. Rareșului i-a fost dat un om care se potrivește cu spiritul excelenței, aura dintotdeauna a acestui colegiu».

Acestea sunt realizările mele – trăinicia sentimentelor stabilite cu elevii mei, respectul reciproc, ajutorul necondiționat pe care ni-l oferim mai presus de statut social, de anvergură, de moment, de vârstă.

 – Succesul poate fi interpretat diferit. Este mai greu să ai succes ca femeie? Ați întâmpinat piedici într-o lume a bărbaților?

Dincolo de aserțiuni și redundanțe de tot felul, înclin să cred că succesul e, în primul rând, o stare: starea de a avea o disciplină pe cont propriu în relație cu onoarea personală și onoarea lui Dumnezeu, starea de a avea plăcerea civilizată de a te dedica meseriei, oamenilor, pasiunilor, capacitatea de a fi contemporan cu propriile experiențe de viață, din care trebuie să identifici corect dozajul dintre eficiență și discreție. Pe de altă parte, succesul ține de „zidirea” noastră, de suficiența sau alonja personală, de faptul că fiecare dintre noi e un întreg omogen și nu un ansamblu de fragmente întâmplător selectate. Sunt de acord că succesul se învață și că se poate re-inventa oricând! Da, într-o lume care e dominată încă de cutume, care trăiește în apatie vâscoasă și nu-și îngăduie o „libertate” flexibilă, condiția de a reuși, ca femeie, e fragmentată; macularea unei femei, într-o societate dominată încă de „succese” masculine, cu „virilitate” morală și intelectuală îndoielnice, e mult mai agresivă și, îndeobște, capătă alură.

 – Ați avut momente când ați vrut să renunțați la învățământ?

E cea mai simplă întrebare, pentru că răspunsul e categoric NU! E adevărat că, în 2012, mi-am asumat participarea, în calitate de candidat, în campania electorală, pentru un loc în Senatul României, dar motivația a fost legată tot de iubirea necondiționată față de învățământ și de oamenii din Neamț.

 – Știu că sunteți foarte apropiată de elevi, de copii în general. Ce doriți să le inspirați acestora? Vă privesc drept un model?

Nu știu dacă elevii mă privesc neapărat drept un model, dar, e adevărat, sunt foarte atașată de tineri, de copii. Încerc să-i învăț nu doar ceea ce presupune studiul limbii și literaturii române, ci să și trasăm drumuri, să înălțăm coloane, să punem temelii, pentru ca cei ce vin în urma lor să pășească biruitori peste loc desțelenit; să nu le fie teamă să propună, să construiască, să greșească uneori. Să înțeleagă că singura risipă permisă e cea a sufletului frumos.

 – Funcția de director al celui mai bun liceu din Neamț ce mulțumiri vă aduce?

În general, funcțiile publice presupun responsabilitate. Una din lecțiile durabile, pe care mi-am însușit-o îndeplinind diverse poziții de manager, a fost aceea că e necesar să fii lider și nu „șef”, că, în exercitarea funcției de conducere, trebuie să te adaptezi la restricțiile și oportunitățile specifice instituției. Colegiul Național „Petru Rareș” este o școală de prestigiu și a reprezentat – dincolo de vremuri „diverse” – o oază a excelenței, a bunului simț și a adevărului. Știu că argumentele care pot defini o școală durabilă nu se clamează pur și simplu, ci se impun și se construiesc în timp și că ele trebuie judecate prin prisma unor parametri, precum calitatea umană și realizările obținute. Fac acum acest lucru: judec și constat că infatigabila mea admirație față de această școală s-a născut din excepționalismul oamenilor de aici – directori, profesori, elevi, părinți, personal nedidactic – care au dat permanent măsura unei munci ce a însemnat echilibru între acumulări și renunțări personale și s-au definit în spiritul unei „familii” care durează de 145 de ani. Mulțumirea mea este că am fost elev al acestei școli, că de 40 de ani iubesc acest edificiu spiritual, că dipticul în care am trăit – elev și profesor – s-a întregit și a devenit un triptic. Pe de altă parte, aici, în „Rareș”, am deprins ce semnifică sensul școlii. Încercăm, generația actuală de profesori, să ne folosim capitalul afectiv, cunoștințele, dedicația, inteligența și să confirmăm tradiția prin excelență. Rezultatele elevilor noștri constituie o motivație deosebită, care ne obligă la cea mai frumoasă dintre datorii, aceea de a ne continua munca și, grație acestui fapt, transmit copiilor noștri gânduri pline de gratitudine. Cel mai recent succes obținut de un grup de elevi ai liceului nostru, condus de profesorul Alexandru Iacob, a stârnit admirația unei lumi întregi și ne-a făcut unici în Europa, fiind singura instituție de pe continent premiată în Emiratele Arabe. Știu că admirației îi stă bine discretă, dar cred că sunt motive pentru care elevii și colegii mei merită recunoaștere publică și nu doar simple gesturi private.

 – Ce ați schimba la tânăra generație?  

Profesor fiind, adică o persoană aflată permanent în anturajul tinerilor, încerc să-i „privesc” cu privilegiul dorinței de a-i înțelege, fără prejudecăți și fără instrumentar agresiv. Doresc să am puterea de a admira sincer, mult mai mult decât de a nega. Pe de altă parte, încerc să fiu un om obiectiv, să respect inteligența, bunul simț, bunătatea și toleranța și să sancționez obiceiul rău, impostura, superficialitatea, lipsa educației. Cred că, de foarte multe ori, noi, generația responsabilă, ne limităm la a emite față de tineri opinii care vizează indignarea morală, fără a înțelege că aceștia se află încă într-un episod de Bildung, adică de instrucție și de formare. Dincolo de eschivele noastre, de biografiile precare ale unor copii, de pseudomodelele cultivate de societate, de erori deplânse generos de diverse medii, se cuvine să recunoaștem că grija publică pentru a facilita succesul tinerei generații se manifestă încă sporadic, conjunctural și oarecum perisabil. Deci, înainte de a le cere, trebuie să le oferim confortul unei societăți netraumatice.

 -Când nu sunteți la catedră, ce vă place să faceți?

Sunt multe lucruri care-mi plac pe lume și mai cu seamă să mă aflu permanent într-un orizont productiv de interogație. În consecință, citesc, călătoresc, vizitez, experimentez, privesc, pentru că privirea îmi certifică privilegiul dorinței.

 Oana IOSUB-TOMA