Preotul martir de la Bicazu Ardelean

 Preotul Victor Barna este un martir al neamului românesc. Destinul său se confundă cu o perioadă în care statul român a trecut de la mărire la decădere, totul într-o rapidă desfășurare de evenimente care au produs eroi, au frânt destine și arată, pentru cei de astăzi, că istoria se află într-o continuă repetare. Preotul Barna a fost la Alba-Iulia în momentul când s-a aclamat pentru unirea Transilvaniei cu Patria Mumă și a ajuns să fie ridicat de hortiști din biserica sa, din Bicazu Ardelean, și dus în Ungaria, în lagăr. Vina sa a fost dragostea față de neam, de limba română, față de țăranii pe care-i păstorea și pentru credința în Dumnezeu. Destinul său este destinul a sute de preoți care au sfârșit în fața hoardelor pornite să distrugă orice urmă de românism, fie că au fost hortiști, naziști sau pravoslavnici ruși, în funcție de momentul istoric la care facem referire. Mesagerul de Neamț are astăzi onoarea de a publica acest material, despre o persoană al cărui nume ar trebui consemnat într-un necesar volum al nemțenilor care s-au jertfit pentru neam și țară.

 De la Blaj, la Adunarea de la Alba Iulia și în Parlamentul României

 Victor Barna s-a născut în 1883, în județul Alba, într-o familie de preoți, el făcând parte din a șaptea generație de slujitori ai Bisericii. A făcut liceul și apoi a terminat, în anul 1908, teologia, la Blaj, după care a fost hirotonisit ca preot și a primit parohie în localitatea Jidvei, unde a slujit până în 1920. Activitatea de preot s-a împletit cu cea de luptător pentru unitatea neamului. În 1918, în noiembrie, a fost ales ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, lucru dovedit de un ”Credențional”, în care numele său apare pe o listă a delegaților din comitatul Târnava Mică. Firesc, a ajuns apoi deputat de Târnava Mică, în primul Parlament al României de după Unire.

În 1920, ajunge ca preot în Bicazu Ardelean, în satul Pârâul Caprei, la biserica ”Sf. Mc. Dumitru”, unde va rămâne până în anul 1943. Destinul a făcut ca această localitate nemțeană să fie în interiorul teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena din 1940, iar omul care a militat pentru unirea Transilvaniei să fie nevoit să dea piept cu cei care doreau să se răzbune pe oricine a contribuit în vreun fel la ceea ce ei numeau o mare nedreptate istorică pentru Ungaria.

 Viața în Bicazu Ardelean sub hortiști

 Preotul Victor Barna a avut o grea misiune la Bicazu Ardelean. Ca și în alte localități intrate sub ocupația Ungariei, s-au făcut arestări, oamenii au fost schingiuiți, familii întregi au fost alungate doar cu ce putea fiecare încărca într-o căruță. Pentru munteni, poate cel mai greu a fost că erau obligați să învețe limba maghiară, să renunțe la religia și biserica lor. Nu mai vorbim despre faptul că maghiarizarea se făcea simțită peste tot, în orice moment al zilei, procesul de înlocuire al administrației românești fiind plin de abuzuri.

Din amvon, preotul Barna și-a îndemnat credincioșii să nu renunțe la limba română, la credința lor, să-și boteze copiii cu nume românești care nu se pot maghiariza și, cel mai important, le menținea trează speranța că foarte curând va veni ziua eliberării Ardealului ocupat.

Presiunea administrativă asupra oamenilor care aveau de spus un cuvânt important în comunitatea din zonă a devenit aproape insuportabilă, așa încât mulți dintre intelectuali – preoți și învățători – au trecut clandestin granița, în Moldova. Din cei cinci preoți români din zonă, doar doi – Victor Barna și Gavrilă Covasan – au rămas să țină flacăra românismului în zonă. Evident că acest lucru nu putea să scape autorităților, care au așteptat primul pretext pentru a putea scăpa de el. Și pretexul le-a fost oferit chiar de preotul Barna.

Acesta a întocmit și apoi a trimis un memoriu Legației Române din Cluj, prin care cerea reprezentanților statului român să intervină, pentru ca, în zona Bicazu Ardelean, să se poată păstra școlile cu predare în limba română. Pentru a da greutate memoriului, acesta a fost semnat de peste 1000 de părinți. Reacția autorităților maghiare a fost fulgerătoare și s-a întreptat într-o primă fază spre familia preotului. Pentru că doi dintre copiii preotului ar fi semnat în locul unor părinți neștiutori de carte, aceștia au fost condamnați la închisoare. Este vorba despre Emilia-Maria, condamnată la 6 luni închisoare și Augustin-Marcian, condamnat la 4 luni închisoare. Având în față spectrul detenției, copiii lui Victor Barna au reușit să fugă în Moldova, tatăl lor rămânând alături de enoriași. În fața evidenței, autoritățile maghiare au fost nevoite să accepte ca școlile să rămână cu predare în limba română, dar învățătorii aduși erau unguri.

Preotul care a îndrăznit să-i sfideze nu a fost uitat și, în 1943, într-o duminică, imediat după slujbă, preotul Victor Barna este arestat chiar în fața enoriașilor săi. Era ultima slujbă pe care a ținut-o în calitate de om liber, hortiștii – având în față dosarul său de luptător pentru Unire, de participant la Adunarea de la Alba-Iulia și de membru în primul parlament al României Unite – l-au întemnițat la Budapesta, unde a fost supus unui regim sever de detenție. Aici a contactat, din cauza înfometării, frigului și condițiilor inumane, mai multe boli, care-i vor grăbi sfârșitul.

Sfârșitul a venit…

 … În plină iarnă, Victor Barna este eliberat, într-o Budapestă distrusă de război. Fără mijloace materiale, fără sprijin din partea unor autorități, el pornește, pe jos, spre casă. Abia după ce intră în țară, reușește să urce într-un tren, dar la Arad este transportat la spital. Medicii au încercat să-l salveze și să afle cine este. L-au identificat după o carte de rugăciuni, pe care o avea asupra lui. Cartea era în limba maghiară – doar așa a putut păstra o carte de rugăciuni asupra sa în penitenciar – pe care scrisese ”B-pesta 1944” și ”Veronica Barna, născută Dan”.

Anunțată, Mitropolia Aradului a reacționat imediat, acolo fiind și un preot care era chiar nepotul lui Victor Barna. Acesta l-a mai prins în viață și a vegheat la căpătâiul lui până boala l-a răpus, în 23 ianuarie 1945. A fost înmormântat la Arad și abia în 1981 familia a obținut aprobarea să-i strămute rămășițele pământești în cimitirul din Blaj, unde s-a mutat și o parte a familiei.

 Amintiri din infernul hortist

 Victor Barna a suferit enorm în penitenciar. Singura lui alinare erau gândurile pe care le avea în legătură cu familia sa, cu munca sa. Ele au constituit și mijlocul de autoapărare, care i-a permis preotului să poată supraviețui în închisoare. Pe cartea de rugăciuni pe care o avea în temniță, a ținut un fel de jurnal. Datele calendaristice sunt reale. Faptele povestite acolo, mai puțin. Părintele povestește totul ca și cum s-ar fi aflat în satul său, în biserica sa, cu enoriașii săi, în ale căror probleme se implica. De multe ori în aceste însemnări, vorbește despre biserică, descrie oameni necăjiți, viața lor de zi cu zi… Apar și foarte multe însemnări despre mâncare. Aproape toate faptele consemnate se învârt în jurul unor evenimente legate de mâncare, indiferent că e vorba despre o nuntă, despre un botez, despre un praznic sau despre vizitarea unor bolnavi, îndatorire de care păstorul comunității se îngrijea cu dedicație. Chiar și în episoadele imaginate împreună cu soția, Veronica, apar dese referiri la mâncare, pe care uneori părintele Victor Barna apucă să o guste, dar, de cele mai multe ori, nu. Este granița dintre realitatea cumplită în care trăia și amintirile (sau iluziile) unor zile fericite, în mijlocul satului său. Astfel a găsit cale să evadeze din cumplitele condiții de detenție, din foamea caracteristică închisorii de la Budapesta. Refugiat în lumea sa, Victor Barna a supraviețuit detenței. Considerăm că publicare unor fragmente din acest jurnal este un prim pas spre o necesară carte cu acestă temă. Ar fi un gest de normalitate și de recunoștință pentru un erou al neamului românesc. 

Profesor Cristina Bălănescu

 Duminecă, 30.VII.1944

Eram la Nicolae Haneș, pe Telec. Descărca un car de fân cu Ioan Ivancea. Eram dus să spovedesc pe baba Vârvara, dar era deja moartă.

Miercuri, 2.VIII.

Făceam în biserică slujbă cu Petrea. După slujbă, a sosit cununia lui Ion lui Bocancea. Am predicat ”ceea ce a-mpreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Naș era Ghiță lui Petrea cu Anuța. Cumătrul Bocancea încă avea în mână o lumină mare, albă, frumoasă. Ghiță era cu plosca.

Călătoream pe un câmp cu căruța cu Simion țiganu. În drum venea un brutar de la care am cumpărat două pâini moi și albe. La umbra unor răchiți ne-am odihnit și le-am mâncat.

 Vineri, 4.VIII.

Am fost delegat la Sântămărie ca să fac licitația de arendare a tovărășiilor bisericești. Am avut ceartă cu preotul reformat. Era și petrecere poporală la care am luat și eu parte, dar numai lângă ușă și foarte puțin timp, fiindcă aveam o bolnavă la Bistra. Pe drum am întâlnit pe Lena Pașcului, care a zis că mă însoțește ea. Am mers până la cumătra Dochița care era în grajd și mulgea vaca. După ce a terminat, m-a chemat în casă să ospătăm ceva. I-am spus că mă grăbesc la bolnavă și am trecut împreună peste vale și am intrat într-un bordei la un țigan. Dar nu era nimenea acasă și pe jos erau câteva perechi de colaci. Cumătra spune că dacă nu e nimenea acasă ne ospătăm noi și singuri. Și a pus pe masă burcheliță și găluște și am ospătat cu dânsa și cu Lena. După ce am sosit acasă, am botezat un ficior de-al lui Gheorghe Handaric de pe Bistra.

 Luni, 7.VIII.

Eram la plimbare și ședeam pe un scăunenci fiindcă mă durea un picior. Când am terminat plimbarea m-am tras tot pe jos, până în spital, dar nu găseam ușa ce duce la spital. Cineva mă îndreptă să trec printr-o moară. Când am ieșit din moară a sărit la mine un câine cu care m-am luptat și cu un par l-am omorât. (…)

Am umblat cu crucea în Telec. Am început la casa parohială și apoi la Vasile Bârsan, Pipoș, finul bun și am terminat la Teiu.

Cu Marius am fost la stână la cumătrul Bocancea. A tăiat un miel sugaci și la fript la frigare cu Ion. Am mâncat împreună și am beut rachiu din ploscă. La urmă a făcut un topit foarte bun.

Marți, 15.VIII. Sântămăria Mare

Între amiezi am sosit de la un bolnav din Ticoș. Veronica a pregătit de mâncare o tocană de pui bine piperată… și cer de mămăligă așa cum îmi place mie și precum îmi făcea fie ertata soră. Veronica mesteca mămăliga Dar nu o mai găta. În vârful culișerului ea oala cu mămăligă și o trântește în altă oală mai mare ca să nu se miște când o mestecă. Eu o rog să o mestece odată că eram flămând grozav. Ea-mi răspunde. Taci măi moșnege și mai așteaptă puțin s-o mestec cum se cade. În fine o termină de mestecat și o trântește pe masă și pune și tocana cu castronul pe masă și mâncăm împreună cu copii fiind tocana din cale afară bună. –

 Joi, 18.VIII.

1. a) Am ieșit de la biserică. Veronica îmi spune să tai pâine proaspătă întro farfurie și să torn lapte peste ea din sticla aceea de o litră. Așa am făcut. Însă când să mă apuc de mâncare vine băiatul Tavi cu o lingură în mână ca să mănânce și el însă îmi trage farfuria dinaintea mea. Eu i-am spus ca să-și ia și el o farfurie și să-și taie pâine în ea și să-și pună și el lapte. El însă s-a supărat și n-a voit să mai mănânce. Însă după ce am terminat eu de mâncat văd că și el își taie pâine și-și pune lapte și mănâncă.
2. b) Ioana lui Crăciun Dandu a dat o declarație părintelui Moldovan prin care declară că ea a cinstit locul bisericei însă să-l folosească preotul și să-i pomenească la biserică. Declarația e iscălită cu martori de mine și soția lui Ioan Popa Cotta, iar Ioana a pus degetul pe cruce.

 Sâmbătă, 19.VIII.

Întâmplător mă pomenesc la Gheorghe Caia Haneș unde era praznic și lume multă adunată. Măriuca lui Gheorghe Handaric Clocea îmi pune un copil în brațe. Văd, că se pune lumea la masă și pe mine nimenea nu mă chiamă. Plec acasă dar pun copilul pe prag și spun să și-l grijească că doar nu e al meu. Pe drum fac o țigară dar nu aveam chibrite. Intru la Toader Bordea în casă. Pe masă era o lumină aprinsă și la grindă încă ardea lampa dar în casă nu era nimenea. Aprind țigara și vreau să plec însă observ că într-un pat dormea Moș Haneș. Îl scol ca să meargă și el la praznic. Se scoală și pleacă și eu încă plec. Sosesc acasă și când intru în casă Veronica îmi spune, că mama s-a înecat cu o coajă de pâine și moare. Îmi spune că i-a dat destul după cap dar nu a avut ce-i face. Era leșinată și mai gata. Îi mai dau și eu vreo câteva după cap și se trezește râzând și spune Era cât pe ici cu coaja de pâine ca protopopul Bran cu osul.

 Joi, 5.X.1944

Aveam la cumătru Mihai la stână o scroafă. După ce a fătat, cumătra Anghilina a adus-o acasă. Soția lui Eremia Caia aducea purceii într-o năfgramă neagră. Când au sosit eu eram în fața bisericei. Când am sosit eu purceii erau sub stelajul de lângă horn. I-am numărat și erau 14. Am tăiat unul și mama la fript și l-am mâncat împreună.

 Sâmbătă, 7.X.1944

Veneam de la rusu frizerul. Dirigintele poștei Dumitrescu mă cheamă la o bere. Intrăm în localul unde a fost poșta. El i-a o sticlă de bere și eu ½ de vin. După terminare, plecăm la poștă ca să cumpăr niște ziare. Doamna făcea cârtaboși pe care i-a terminat. Dânsul cu doamna strâng carnea, cârnațul etc. fără să mă îmbie cu nimic din care cauză eram foarte supărat. Rămânând singur am plecat și am intrat la filimon unde era ceva clacă. Le-am povestit oamenilor despre bombardarea B-pestei. Fetelor dlui Filimon care aveau atâtea lucruri de mână ca să le ferească D-zeu de ceea ce nu ne-a ferit pe noi. Când am venit acasă Veronica făcea bulion și avea gata o supă de bulion foarte bună cu găluște și carne de pui în ea. Am mâncat foarte bine.

 Ultima însemnare – 20.X.1944

Mihai Fârțală își mărita o fată. Ioana era îmbrăcată în haine negre care o prindeau foarte bine la față. Era și Marian de față luând parte la adunare.

 Pe pagina a 12-a a cărții de rugăciune, cineva, probabil preotul Precup, nepotul său, care l-a asistat în ultimele clipe ale vieții, a notat:

«Cimitirul Eternitatea Arad.

Secția ortodoxă.

N-rul părții = I.I

N-rul rândului = V

N-rul mormântului = 30

Înmormântat 26.I.1945