E greu să nu fii atins de emoție când îl evoci pe Demis Roussos. Vocea sa de aur vine ca o emblemă romantică a unei Grecii sensibile, atemporale. Vrând-nevrând, nostalgia își cere tributul și-ți amintești de Alexis Zorba, de Anthony Quinn care l-a interpretat într-un film de vis de acum peste 50 de ani. Actor de geniu, cu origine irlandezo-mexicană, Quinn a acoperit o plajă de roluri fantastică și, în lumea filmului, se recunoaște că e aproape imposibil să-l egaleze cineva. A fost chiar și Papă, a fost și român în adaptarea cinematografică a romanului „A douăzeci și cincea oră”, scris de nemțeanul Constantin Virgil Gheorghiu. Fenomenul Zorba, care pornește tot de la o ecranizare, poartă și marca unei muzici de vis, a unui creator cum, cu siguranță, numai din Grecia se putea ridica. Mikis Theodorakis trăiește și împlinește 90 de ani în iulie. Dacă puțini își amintesc de spectacolul de vis de la Munchen, din 1995, când, pe scenă, pe muzica din film, a dansat însuși Anthony Quinn, mult mai puțini știu că Theodorakis are un trecut politic tumultos. A fost de stânga, s-a dus la dreapta, a contribuit cândva la construcția unei coaliții între conservatori, socialiști și extrema stângă. A fost parlamentar de vreo trei ori, a fost ministru, a făcut pușcărie politică. În Grecia se poate. Grecia este un cu totul alt spațiu, care ascunde încă multe necunoscute și surprize raportate la înțelegerea românului.
E mare păcat că măcar acum, pe fondul victoriei unui partid foarte special de stânga la alegerile generale, nu se explică de ce atitudinea antigermană prinde așa de bine la greci. Disciplina comunitară insuflată cu de-a sila românilor nu e sănătoasă. Închinarea necondiționată la câteva porți occidentale va ajunge la scadență într-o zi. Tinerii noștri de azi nu sunt proști defel. Va veni clipa când vor striga, când vor cere socoteală. Merge cât merge povestea cu cetățeanul planetar, dar cu adevărat acasă e numai într-un loc. Cam asta a fost esența votului din Grecia. Acasă la ei cer socoteală oricui. S-au săturat, în primul rând, de ce dictează și influențează Berlinul, ca primă voce a creditorilor internaționali, iar argumentele istorice sunt la un pas de se transforma în argumente isterice.
Grecilor nu le-a fost greu să amintească de un celebru și uitat acord de la Londra, din 1953. Atunci, o serie de țări au convenit să reducă datoria de groază ce revenea RFG după războaie la jumătate, la circa 15 miliarde de mărci, cu o eșalonare foarte generoasă. Printre creditori, alături de Grecia, s-a numărat Africa de Sud, Belgia, Canada, Danemarca, Elveția, Franța, Iugoslavia, Marea Britanie, Iran, Irlanda, Italia, Lichtenstein, Luxemburg, Norvegia, Spania, Suedia, SUA, dar și alte țări, însă niciuna din blocul comunist. Condițiile de plată au fost atât de plăcute încât abia prin 2010 s-au gândit nemții să achite ultima tranșă.
Devine limpede ce vor grecii. Nu se inspiră de la Anthony Quinn, care, în romanul autobiografic „Lupta cu îngerul”, spunea „Nu doresc decât să cunosc și eu o dată-n viață sentimentul de a fi pe locul întâi”. Ei vor să fie iertați și să trăiască așa cum știu, fiind foarte vocali pe această temă. Ca-ntr-o luptă în care nu mai știi cine e îngerul și ce culoare are, nimeni nu le amintește că au aderat pe blat la Comunitatea Economică Europeană și ce prăpăd au făcut cu finanțările comunitare nerambursabile. Pur și simplu Grecia are altă voce.
Viorel COSMA
