Una din importantele oaze ale pietrenilor de recreere, odihnă și bună dispoziție, cunoscută în prezent sub denumirea de Ștrandul municipal, a fost dată în folosință în 1967. La vremea aceea, noul complex de agrement de Peste Vale, aflat în permanență la dispoziția miilor de localnici, era luat cu asalt zilnic. Pentru acei ani, după cum consemnau ziariștii, ”oaza” constituia ”un veritabil și de netăgăduit «institut de înfrumusețare».
«Am văzut un tată purtându-și băiatul – un fecior voinic de vreo 3-4 anișori – gol goluț pe aleile pietruite. Soarele dimineții îl învăluia blând, darnic. Miresmele pădurii aproape îl fortificau.
– Îl pregătesc pentru Mamaia, mi-a mărturisit omul.
E o idee: în Lunca Bistriței se poate face o bună pregătire pentru litoral. Soarele își poate începe de aici, în doze mai mici, opera. Apa și nisipul, la fel. Mi se pare că în zilele caniculare, centrul de greutate al bazelor sportive pietrene înclină către Lunca Bistriței. Am văzut miile de oameni – copii, tineri și vârstnici – care duminică se aflau la plajă, la cele două bazine, care se soreau, înotau, jucau mingea sau pur și simplu luau o porție de aer curat, alături de berea și micii de rigoare. «Institutul de înfrumusețare» își făcea meseria: trupurile omenești luau sub hărnicia razelor, a brizei, a valurilor și a voioșiei, o înfățișare din ce în ce mai plăcută. Copiii arătau mai frumoși, tinerii mai înalți, maturii mai puternici. O «bătaie» cu stropi de apă, un salt de pe trambulină, un pepsi băut după o baie de soare, o oră de taifas sub umbra plopilor, reconfortează pentru o săptămână întreagă. Lunca Bistriței e un laborator unde se pregătește sănătatea și buna dispoziție».
După acest laudatio copleșitor, ziariștii au întors foaia și au prezentat o serie de ”soluții” necesare pentru ca ”institutul de înfrumusețare” să rămână în ”formă maximă”:
«Conducerea Întreprinderii comunale Piatra Neamt să noteze: Mai întâi – nisip. Nisipul de pe plaje a fost spulberat de vânt. Pe alocuri a rămas doar prundișul din fosta albie a Bistriței. Din această cauză, cetățenii au început să-și întindă cearșafurile pe spațiile verzi. Trebuie nisip. Poate că și niște gărduțuri împletite, așezate din loc în loc l-ar împiedica pe Eol să-și facă mendrele. Sunt aici niște terenuri gata amenajate: de volei, de baschet, de handbal. N-au fost folosite anul trecut, nu sunt nici acum. Ni s-a spus că șeful contabil, Cristea Polescu, de la Întreprinderea comunală, nu găsește modalitatea de încasare a tarifelor. Dacă mai trebuie și alte tarife peste cel încasat la intrarea în complex, să se studieze pentru ca terenurile să poată fi folosite. Ni s-a făgăduit o punte peste Bistrița, care să înlesnească pentru mulți pietreni legătura cu orașul. Am rămas la vechea căulă. I.C.H.-ul care, prin contract, avea obligația s-o construiască odată cu amenajarea albiei nu s-a ținut de cuvânt. Ar fi frumoasă o punte acolo. Și utilă. Mai ales că atunci când scade nivelul apei și căula nu mai funcționează, ești nevoit să traversezi albia Bistriței cu piciorul. Apa în bazine e încă rece. Ne-am uitat cu jind la conducta de abur, care, de la fabrica de vis-a-vis (Scânteia), a pornit-o către noi. Întreprinderea comunală ar mai putea nota: gazonarea sau plantarea întregului versant drept al Bistriței pe porțiunea complexului, montarea unor bănci sus în stația de plecare spre oraș, curse mai numeroase (cu aceleași mașini) în orele de vârf. Nu ne vom ocupa acum de numărul actual al încasatorilor pe porțiunea complexului – e o treabă de organizare internă a întreprinderii. Conduita lor însă – în raporturile cu publicul – să fie atentă, civilizată».
(Mihai Asmarandei, vineri, 19 iulie 1968)
