Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Arhetip al străvechilor eroi civilizatori, martir militar reprezentat iconografic ucigând „fiara din cetatea Viritului”, Sf. Gheorghe (Sân-Giorgiul, Sângiorzul) apare în calendarul popular al românilor drept „înverzitorul naturii și semănătorul tuturor semințelor”, protector al cirezilor și turmelor.
În credințele oamenilor satelor noastre, Sân-Giorgiul – alături de Sâmedru – este „primul străjer al timpului”, cel care deschide „Anul Nou Pastoral, împărțându-l totodată în două anotimpuri”.
Se povestește că, în vremuri de demult, cei doi sfinți umblau pe pământ, iar oamenii îi vedeau mergând călare și rânduind timpul.
*Obiceiuri și tradiții în ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost și este unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți de către români. El s-a născut la Beirut, în Libanul de astăzi. Familia sa era foarte înstărită. Încă de tânăr a intrat în armata imperială, unde s-a remarcat prin curajul său, prin măiestria în mânuirea armelor și prin noblețea sa.Aceste caracteristici erau susținute de credința în Hristos a tânărului oștean, credință pe care o avea în sufletul său și nu era mărturisită nimănui.
Când împăratul Dioclețian a hotărât să înceapă persecuția creștinilor, Gheorghe și-a declarat credința creștină. Pentru aceasta, a fost torturat și decapitat în anul 303 d.H. În calendarul popular, Sân-George este considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și al oilor. El este identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac.
În spiritualitatea populară, Sân-George este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru – Sâmedru. Între acești doi sfinți protectori, există o înțelegere, afirmă basmele populare. Se spune că, atunci când se aud primele broaște cântând, Sân-George ia cheile de la Sâmedru, pentru a deschide drumul naturii spre viață, el fiind considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor și închizătorul anotimpului friguros.
Toamna, Sâmedru, care nu iubește pomii înverziți, primește cheia de la Sân-George, pentru a închide timpul frumos și a slobozi din adâncuri anotimpul rece.
Obiceiuri de Mânecătoarea
În tradițiile poporului român, sărbătoarea creștină a Sfântului Gheorghe este precedată de Mânecătoarea. Bunicii noștri, în ziua de dinaintea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe formau turmele de vite și le scoteau la păscut.
În seara de dinaintea sărbătorii Sfântului Gheorghe, bărbații nu trebuie să iasă afară cu capul descoperit. Dacă nu poartă pălărie, strigoaicele le pun frâul în cap și îi fac calul lor, alergându-i după cum le vor porunci ele. Pentru a îndepărta acțiunea malefică a vrăjitoarelor, se fac diverse practici cu caracter magic.
Se crede, astfel, că strigoaicele se sperie de zgomotul puternic. De aceea, cei tineri cântă la buciume și fluiere confecționate din scoarță de copac sau din lemn de alun, oamenii țipă sau bat clopotele și lovesc în vase de aramă, încercând să scoată sunete cât mai puternice.
Tot în scopul îndepărtării vrăjitoarelor, țăranii stropesc vitele și grajdul cu apă descântată sau neîncepută, adusă de la râu, stropindu-se și reciproc. Unii oameni își duc în această noapte vitele la pășunat, pe câmp, unde le supraveghează atent.
La intrarea în grajd, se pune uneori o grapă cu dinții în sus, pentru a speria strigoaicele. Tot pentru a îndepărta vrăjitoarele, oamenii pun buruieni descântate în găleata de lapte umplută cu apă și le lasă acolo peste noapte A doua zi, le taie în bucățele mici și le dau vitelor să le mănânce, amestecate cu sare și tărâțe.
Ușile și ferestrele erau unse cu usturoi și împodobite cu ramuri verzi de răchită, fag, rug, păr sau leuștean. Acestea sunt așezate și la poartă, la grajd, la fântână, la gălețile de muls și la coarnele vitelor și ale plugului. Împodobirea cu ramuri verzi simbolizează și revenirea naturii la viață. Tradiția populară spune că cine se plimbă dimineață, înainte să răsară soarele, prin holdele pline de rouă, va fi sănătos.
În dimineața zilei de 23 aprilie, flăcăii căutau iarba fiarelor, o plantă miraculoasă ce putea să sfărâme lacătele.
În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă, cu o cofă cu apă neîncepută. Vasul era ascuns într-un loc doar de fiecare știut. La răsăritul soarelui, fiecare privea în cofa cu apă. Dacă în vas se afla un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu fata iubită. Dimpotrivă, dacă în apă se afla o floare uscată, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.
Tradiții ancestrale – Focul Viu
Pentru a avea noroc, în ajunul Sf. Gheorghe, oamenii de altădată făceau ”focul viu”. Acesta era aprins de feciori necăsătoriți prin frecarea lemnelor uscate. Scopul acestui foc era acela de a purifica spațiul unde trăiau – satele – de forțele malefice, de a îndepărta vrăjitoarele și de a diminua pagubele provocate de natură. Spre deosebire de focul obișnuit, aprins cu amnarul sau chibritul, ”focul viu” era aprins cu ajutorul lemnelor uscate, prin rotația lemnului moale pe lemnul tare. Oamenii săreau peste acest foc, spunând formule magice. Multe dintre aceste rostiri au o vechime de secole, unii specialiști afirmând că fac parte din riturile sacre de purificare ale dacilor. Focul rămâne aprins până când turmele coboară de la munte. Din cenușa focului viu, amestecată cu alte plante, se pregătesc medicamente pentru boli de piele.
Se spune că, în această noapte, apar flăcări deasupra locurilor unde sunt îngropate comori.
Superstiții despre Focul Viu
Focul viu era folosit când se ”betejesc de armurare” sau deochiate vitele, adică atunci când mor într-o oră sau două. ”Focul viu se mai face… și atunci când ți-e mare lipsă de el, pentru necazuri”, spunea un bătrân de 82 de ani.
Focul viu era făcut de doi veri primari sau de doi feciori și era pus apoi la cele două extremității ale strungii. Printre aceste focuri sacre, trebuia să treacă întreaga turmă de oi, căci numai așa erau ferite de boli, de fiarele sălbatice, de trăsnet și de duhurile necurate. Tot din focul acesta sacru se ducea la stână și se punea pe vatra colibei, iar în caz că stâna se muta în altă parte, atunci trebuia dus și focul viu la stâna cea nouă și îngrijit să nu se stingă, căci altfel se ivea mare nenorocire peste turmă. În trecut, focul sacru se putea face numai de un fecior pur la trup și la suflet, și numai el trebuia să îl păzească și să îl îngrijească până la coborârea stânei spre câmpie.
Săptămâna Neagră – tradiții și obiceiuri pierdute
Bătrânii satelor de altădată, atâția câți mai există, își mai amintesc, la vârsta înaintată pe care o au, de Săptămâna Neagră.
Unii dintre ei, doritori să transmită tradiția mai departe, povestesc nepoților că săptămâna imediat următoare de după Săptămâna Luminată se numește Săptămâna Neagră. Explicația acestei denumiri care pare înfricoșătoare se găsește în tradițiile uitate ale străbunicilor noștri.
Astfel, în această săptămână, oamenii obișnuiau să facă post negru. Vorbim de aceia care aveau morți în familie, de femeile care erau „grele” sau de tinerele fecioare ce doreau să se mărite mai repede. Chiar dacă se ținea post negru de către cei care aveau morți în familie, în această săptămână nu se făceau pomeni. Se spunea că, dacă se dă de pomană în aceste zile, „se înnegresc colacii”. În caz că vreuna din găinile din bătătură „cădea cloșcă” în această perioadă, nu se puneau ouăle sub ea la clocit, crezându-se că se vor înnegri.
Despre cei care îndrăzneau să lucreze în această săptămână, se spunea că se vor înnegri la față.
