Elena Dragomirescu s-a hotărât să devină medic neurochirurg pe când era un copil, la 12 ani, în timp ce citea o carte despre anatomia creierului. Și, deși toată familia a sfătuit-o să dea la arhitectură, având talent la desen și fiind în clasă de matematică, a ținut morțiș să-și urmeze visul în neurochirurgie. A făcut acest lucru 20 de ani, în București, la renumitul spital „Bagdasar Arseni”. Născută în Piatra Neamț, în anul 2000 s-a întors la locul de baștină și a înființat secția de Neurochirurgie în cadrul Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț. Acum, însă, la 15 ani de la acel moment, regretă că s-a întors și spune că a ajuns să facă doar 10% din ceea ce înseamnă neurochirurgia cu adevărat.
De la arhitectură la medicină
Fiind un copil cu infecții respiratorii repetate, pe fondul unor alergii, vizita la medic era ceva obișnuit. Astfel, îi cerea doctorului Andone sticluțe cu penicilină, să le folosească în cabinetul propriu, improvizat într-o cameră nelocuită a casei. Acele pentru injecții le primea într-o cutiuță de la o asistentă, tot pentru cabinet. „Nu m-am jucat cu păpușile în viața mea. M-am jucat numai cu săbii, arcuri cu săgeți, eu eram cea care se urca pe casă, făceam toate năzdrăvăniile. Eu am fost capul răutăților în casă, nu fratele meu”. De la sabie la seringă nu a fost decât un pas. „Chiar dacă toată familia vroia arhitectură, a rămas tot cum am spus eu: medicină. Am avut această idee fixă, pe care n-o regret. Am visat facultatea de medicină din București, dar m-am dus la Iași, pentru că fratele meu, care este mai mic decât mine cu doi ani, s-a dus la proaspătul inaugurat, pe atunci, liceu de informatică. Iar părinților le era mai ușor să ne trimită pachet de acasă amândurora. Pe vremea aia, erau 17-18 pe loc. Iar, în anul acela, am intrat doar eu și Mihaela Iacob la facultatea de medicină. Noi două, din tot orașul”.
„Vacanțele mi le-am petrecut în chirurgie”
Vacanțele și le-a petrecut sub îndrumarea medicilor chirurgi de la Piatra Neamț. Datorită doctorului Iacomi, a ajuns la Chirurgie I, pe vremea aceea, și abia aștepta să plece ceilalți studenți ca să poată intra în sala de operație cu medicii. „Toate vacanțele, eu am stat în chirurgie. Părinții îmi spuneau că le este dor de mine, deși eram în vacanță. Vara, studenții trebuiau să facă o lună de practică. La începutul verii, se adunau în chirurgie mai mulți studenți din județ. Veneam dimineața, mergeam la vizite, iar, la un moment dat, unul din doctori spunea: «Copii, e ora 10, s-a deschis ștrandul». Și plecau în secunda 2. Abia așteptam să plece toți, ca să rămân singură și să intru în operație cu ei. Să îi ajut eu, nu altcineva. În anul II de facultate, la Iași, prin februarie, trebuia să facem o lună de practică într-un spital. Grupa mea nu a fost repartizată pe Neurochirurgie Iași. M-am dus și am rugat să mă transfere neapărat la neurochirurgie, unde s-a întâmplat același lucru ca la Piatra Neamț. După prima operație, plecau toți studenții, iar profesorul Oblu spunea, la a doua operație, «Iar tu»? M-a luat undeva, la geam, și mi-a spus că e drum lung în neurochirurgie. Știam, dar eu am fost cea care s-a înhămat la drumul acesta lung”.
20 de ani la Spitalul „Bagdasar Arseni”
În anul V de facultate s-a transferat la București, pentru că, între timp, și fratele a ales capitala. A făcut doi ani de stagiu, câte 6 luni pe chirurgie, infecțioase, medicală și ginecologie, iar pentru al treilea an i s-a aprobat, prin hârtie de la minister, să îl facă la Neurochirurgie, împreună cu un alt coleg. „An în care veneam acasă și învățam pentru examenul de secundariat. Examenul de secundariat l-am luat a treia, fiind 7 locuri pe țară, din care 4 locuri la București. Am luat secundariatul cu post la Spitalul «Bagdasar Arseni». Doar acolo se făcea neurochirurgie. Și mi-am desfășurat activitatea acolo timp de 20 de ani, până în anul 2000, când doctorul Gaube, Dumnezeu să-l ierte, m-a convins să revin în Piatra Neamț, să încercăm să facem secție de Neurochirurgie aici, pentru că era nevoie. Acel an a coincis și cu o problemă în familie. Mama, pe care am adus-o cu mine în București, s-a îmbolnăvit de cancer. Atunci am gândit că e mai bine să o aduc înapoi, pe ultima sută de metri, în locurile dragi ei, lângă prieteni și cunoștințe”.
Neurochirurgia la Piatra Neamț este degradare profesională
O comparație între București și Piatra Neamț stârnește doctorului Elena Dragomirescu revoltă, dar și regrete. „Profesional, mi-a fost foarte greu să renunț la București. Eu, aici, fac 10% maxim din ce făceam acolo. Mă refer la operații. Profesional vorbind, este degradare. Nu se compară. Este distanță de la cer la pământ cu ce e în București. Aici fac scriptologie. Când am avut o primă urgență, a trebuit să chem directorul spitalului ca să vină anesteziștii. Anesteziștii, până atunci, nu aveau urgență decât ulcerul perforat și placenta praevia. În București operam pe creier. La neurochirurgie era punctul terminus. Trebuia să faci ceva pacientului, indiferent de cât de complicat era. Acolo operam tumori intracerebrale din cele mai grele, anevrisme. Aici… este exclus. Aici fac munca pe care o dădeam secundarilor în care aveam încredere. Computer tomograf sau RMN se făcea la orice oră din zi sau din noapte. Aici nu mai este computer de 8 ani. În momentul în care spuneam anestezistului că am de operat, în secunda doi ne întâlneam la sală. Fără discuții! Aici intru în operație cu asistenta”.
La ce se rezumă, la momentul de față, neurochirurgia în Piatra Neamț?
Cu un gust amar, doctorul neurochirurg răspunde: „Pot să operez un singur hematom la cap, pe zi, pentru că este o singură trusă. În 10 ani, nu s-a făcut rost de o a doua trusă. Dacă eu operez dimineață, iar la ora 13, de exemplu, vine o urgență, o trimitem la Iași, pentru că trusa aceea trebuie să stea la sterilizat ore întregi. Se mai pot opera herniile de disc lombare, toracal-inferior lombar și… atât. Hernia de disc se face cu aparat de radiologie în sală, ceea ce nu există la noi. Traumatismele de operat se trimit la Iași, toate, pentru că nu am trusă, iar acolo trebuie trusă specială. Mai pot opera o tumoră medulară. Ce este trist este faptul că masa de operație este luată de la ajutoare, date de cineva, din 2000. De altfel, tot ce înseamnă aparatură din sala de operație e din anul 2000. Până și lampa e de la ajutoare. Eu mă chinui să văd în operație cu lampa. Nu e nimic nou în sală, masa de operație fiind foarte veche, nici măcar nu are toate componentele”.
”Medicina din ultimii 10 ani n-o mai consider medicină”
Chiar dacă majoritatea medicilor își îndrumă copiii să le urmeze pașii, medicul Elena Dragomirescu i-a spus: „Orice, în afară de asta! I-am zis, spre deosebire de alții, că nu se merită. Îți omori carotidele și inima și toate arterele! Oricum, în opinia mea, medicina din ultimii 10 ani n-o mai consider medicină”.
Dacă în perioada în care a profesat în București nu avea timp să se ducă la Operă sau la Teatru, acum neurochirurgul are timp și să croșeteze. Citește, ascultă Bethoveen și își udă cele 200 de ghivece cu flori în timpul liber. „Obligatoriu trebuie să citesc o carte, nu mă culc până nu citesc măcar trei-patru pagini. Cândva și pictam, dar n-am mai făcut-o demult. Am avut expoziții de pictură, și aici, și la București. În ultimii ani, am înlocuit pictura cu croșetatul. Și pe holurile secției sunt picturile mele. În rest, mă ocup cu florile, îmi ia o oră doar să le ud. Citesc istorie, istoria religiilor, filosofie, mai puțin beletristiscă, pentru că am citit tot ce am considerat că a fost de citit. Ascult Bethoveen cu plăcere, dar îmi place și muzica de discotecă. Eu am fost o dansatoare bună. Dacă mă duc la o petrecere și nu dansez, m-am dus degeaba. Îmi place să călătoresc, să vizitez. Am văzut muzee din jurul Parisului cât n-au văzut trei sferturi din francezi. Mă caracterizează verbul «a ști»”.
„Eu nu sfătuiesc pe nimeni să vină la Piatra Neamț”
Medicul Elena Dragomirescu are concediu de odihnă 2 luni pe an. Concediu pe care nu poate să și-l ia atunci când dorește sau are nevoie, pentru că rămâne secția de izbeliște. A avut o colegă, pentru un timp, dar nu a luat concursul pentru post și a rămas, din nou, singurul medic pe secție. Cu toate acestea, nu sfătuiește medicii neurochirurgi tineri să vină la Piatra Neamț, pentru că s-ar „îngropa” aici. „Se închide secția când plec. Am fost la Iași, acum o lună de zile, să văd poate găsesc vreun medic pentru Piatra Neamț. Am vorbit cu actualul profesor, am întrebat dacă vrea vreun medic să vină, dar nu vrea nimeni Piatra Neamț. Tânărul care termină neurochirurgia și are ceva în cap, în niciun caz n-ar veni aici. Eu nu sfătuiesc pe nimeni să vină aici, pentru că asta nu e neurochirurgie. Doar ca să aibă un post, să primească niște bani, așa da. Dar, la modul serios, n-aș recomanda niciunui tânăr. Eu măcar am venit la o vârstă, după ce am făcut neurochirurgie. Dar, altfel, un tânăr se îngroapă aici! Eu, în București, am învățat zeci de secundari, care sunt acum în toată România, aici ce să-i învăț? Hematom? Hernia de disc? Postul e liber, dar nu sunt medici. Eu plec în concediu câte 7 zile. Când a trebuit să plec în Australia o lună de zile, am adus de la Iași pe cineva care a stat aici, a locuit într-o cameră în spital. Privind înapoi, aș face totul la fel. Până în 2000. Cred, totuși, că nu m-aș mai întoarce în Piatra. A fost greu începutul aici, între timp s-au mai rezolvat lucrurile care s-au putut rezolva, dar neurochirurgia fără computer tomograf, fără condiții, nu e neurochirurgie”.
Oana IOSUB-TOMA
