Marius Irimia – Omul care scoate istoria la vedere

„Când am scos vasul din pământ, după ce-a stat mii de ani îngropat, am simțit că mă iubește Dumnezeu”

„Am crescut în Borlești, într-o zonă încărcată cu tot felul de povești despre comori care ard. De mic copil, am auzit vorbindu-se despre flăcările care apar în nopțile mari din an (de Înviere, de Sf. Gheorghe, de Sf. Andrei) și despre semnificația culorii lor – dacă sunt roșii sunt blestemate, dacă sunt violet pot fi dezgropate, dar nu oricum. Întâi trebuia să înfigi cuțitul în locul unde a apărut flacăra, dar numai după miezul nopții și până-n primul cântat al cocoșilor trebuia săpat. Și niciodată nu se lua toată comoara, mai trebuia lăsat ceva acolo, să aibă ce păzi spiritele. Odată am vorbit cu un cioban și mi-a povestit despre un cazan mare, plin cu bani, care ar fi fost scos de niște săteni, cu boii. Și, când aproape să-l tragă afară de tot, a apărut dracul, care a cerut în schimb o cloșcă cu mulți pui. Era primăvară, toți țăranii aveau cloști, nu era nicio problemă. Numai că dracul le-a explicat că, de fapt, cloșca cu pui era o femeie cu mulți copii, și atunci țăranii au spus că nu au de unde să-i aducă. Dracul s-a înfuriat, a dat cu biciul și a rupt funia, iar cazanul a căzut înapoi în pământ, și mai adânc decât fusese, și nu l-a mai scos nimeni niciodată. Eu n-am crezut niciodată în legendele astea, dar, dacă mergeam la prășit și găseam un ciob de oală, imediat îmi imaginam că în spatele lui trebuie să fie o întreagă poveste”.
Marius Irimia a crescut, ca mai toți copiii de la țară, muncind din greu. Vacanțele de vară le împărțea între mers la pădure cu bunicul, care era pădurar, și munca pământului. De la arat, grăpat, semănat, prășit până la cosit și făcut căpițe știe absolut toate „operațiunile”. Și, între timp, trecea drumul la profesorul care locuia vizavi și-i mai cerea câte o carte, pe care o citea noaptea. Viața prin păduri l-a făcut să-i placă biologia. „Am fost olimpic pe țară la biologie. Dacă mi-ar fi plăcut și chimia la fel de mult, m-aș fi dus la medicină, dar, pentru că nu mi-a plăcut, am optat pentru silvicultură. După ce am absolvit facultatea, am lucrat câteva luni la o firmă de termopane, iar din 2007 am fost repartizat la Parcul Național Vânători, unde lucrez și astăzi. N-aș pleca de aici niciodată. Îmi place viața la parc. Am colegi de treabă și un șef foarte înțelept și citit”.
La administrația parcului, Marius Irimia se ocupă, în egală măsură, cu monitorizarea zimbrilor lăsați în libertate, dar și cu îngrijirea celor care se află încă în captivitate și vin la „locul de întâlnire” să-și primească fructele cumpărate de la Kaufland sau tărâța pe care o mănâncă direct din portbagaj, dar și de marea sa pasiune – hărțile digitale. „Dacă aveți GPS pe mașină, să știți că este și aportul meu acolo”.

„N-am știut că în România se mănâncă atâtea conserve”

Cealaltă mare pasiune – detecția – a apărut de mic copil, de la descoperirea cioburilor la prășit, dar s-a concretizat odată cu achiziționarea detectorului de metale, la sfârșitul anului 2012, când și-a permis să dea 950 de euro pe el. Aparatul este „mediu spre slab”, după cum îl caracterizează, însă calitatea lui nu i se pare deloc importantă.
„În detecție, 90% este noroc, 5% contează studiul și 5% aparatul. Eu am învățat arheologie anii ăștia încât pot spune că sunt la nivelul unui absolvent de facultate. Am citit tot ce-am găsit on line, dar am și o mulțime de prieteni care văd cărți de specialitate prin anticariate și mi le cumpără. Cred că am citit cel puțin 100 de cărți de arheologie. Am găsit însă foarte puțin scris despre dacii liberi și în acest puțin este extrem de mult neadevăr. Eu nu cred că au fost niște barbari sălbatici. Nu puteau fi, în condițiile în care ei angajau constructori romani și există atâta monedă îngropată din schimburile comerciale. Cine știe câte alte sute de descoperiri așteaptă să fie făcute. O zi de detecție pentru mine începe la 6 dimineața, cu traseu deja stabilit dinainte și o cafea luată în grabă de la mall. Setez aparatul pentru solul respectiv și mă apuc de căutat. Unde țipă, sap. Dacă aș fi luat un țigănuș după mine, ăla își cumpăra BMW până acum. Am găsit capace de borcane, doze de Cola – cheițele astea țiuie îngrozitor -, o stivă de cutii de conserve – n-am știut că în România se mănâncă atâtea conserve -, staniol de la pachetele de țigări și ambalaje de la prezervative. Când sapi 40 de centimetri și scoți un capac de borcan, ești foarte bucuros! În 99% din cazuri nu găsești nimic, dar în 1% poți descoperi exact ce ți-ai dorit și merită tot efortul. Eu aș încuraja toți părinții de băieți să le cumpere detectoare și să-i trimită să bată dealurile. Nu e o pasiune pentru fete, că ele și-ar rupe spinarea la săpat, dar pentru băieți e nemaipomenită, mai ales că trăim într-o lume în care «modelul» masculin include mașini scumpe, femei goale și manele”.
În zilele în care face detecție, Marius Irimia e singur, cu aparatul, cazmaua pe care a dat 120 de lei (dar merită) și flerul. Nu are nicio poză de la detecții, pentru că nu a luat pe nimeni, niciodată, cu el în „expediții”. Nu lasă nimic să-i distragă atenția și nu renunță la săpat până nu apune soarele, chiar dacă nu găsește decât conserve și ambalaje de prezervative. Pe urmă, câteva zile stă cuminte acasă, dă cu var sau pune parchet – că și la astea se pricepe – și se duce, evident, la serviciu, să hrănească zimbrii cu portocale.
„În ciuda aspectului lor masiv, sunt blânzi ca niște vaci. De aceea nici n-au fost vreun fel de incidente de când sunt în libertate, deși s-au întâlnit cu oameni, iar pe la Hangu s-au apucat să mănânce fânul din căpițe. Pentru că-mi place pădurea, cu toate vietățile ei, nu înțeleg vânătoarea și nu suport vânătorii. Dacă ești bun, du-te tată și vânează ursul cu arcul, nu cu armă cu lunetă, de-l ochești în cap de la 300 de metri”.

 „Am visat o oală, din aia în care se face lapte acru, plină cu monede verzi”

Prima descoperire a detectoristului a fost o didrahmă dacică, de acum 2300 de ani. Nici nu știa ce este – avea un călăreț stilizat și atât. Cu timpul, a învățat cum sunt reprezentați împărații romani și acum îi recunoaște dintr-o ochire: Traian e frumos, tatăl lui are nasul acvilin, iar Nero are gușă. După prima monedă, găsită undeva pe dealul Vulpii, au urmat descoperiri mult mai importante, printre care și patru tezaure, ultimul, cel de la Dragomirești, care i-a adus admirația specialiștilor.
„Mi-am dorit dintotdeauna să descopăr vasul de tezaurizare. Înainte de detecția de la Dragomirești, am visat că am găsit o oală, mult mai mare decât ulcica pe care am descoperit-o, una din aia în care se face lapte acru la țară, plină cu monede verzi. Exceptând dimensiunile, visul mi s-a împlinit. Pentru mine, nici nu conta dacă în vas sunt 5 sau 10 monede, eu îmi doream să găsesc vasul. Când l-am scos din pământ și l-am învelit în cârpa aia albă, nu cumva să-l sparg pe drum după ce-a stat mii de ani îngropat, am simțit că mă iubește Dumnezeu. Până la urmă, de ce nu m-ar iubi? Sunt un om bun. Și nu uit că Dumnezeu mi-a dat sănătate, forță de muncă și minte, iar eu sunt dator să-i ajut pe cei care n-au avut la fel de mult noroc. Întotdeauna când merg la piață dau bani unei bătrâne, care stă așezată pe un zid și așteaptă. Nu cere de la nimeni și e clar că nu are de ales. Îi dau destul cât să-i ajungă să-și cumpere ceva de mâncare. Nu dau niciodată la copii și nici la țigani. Și de câte ori văd oameni neputincioși, în vârstă, bolnavi și singuri, îmi vin în minte imaginile cu limuzinele de lux, crucile de aur, lanțurile masive ale capilor Bisericii Ortodoxe Române. Opulența asta mă deranjează și prin simpla ei existență și prin faptul că se bate cap în cap cu valorile creștine și cu morala duhovnicească. Da, mai sunt și preoți care au har și chemare, însă în general nu suport popii. Daniel a plecat de aici, de la Mănăstirea Neamț, și m-am săturat câte povești am auzit despre el. E într-o continuă goană după aur. Mie nu-mi place aurul, nu mi-am dorit niciodată să găsesc aur. M-a rugat un prieten să-i caut verigheta, mi-a arătat unde a pierdut-o, am pornit detectorul și n-am găsit-o!”.

Cristina MIRCEA