La capătul unui drum care nu mai duce altundeva, cu indicatoare montate, aproape inutil, la fiecare intersecție pentru ca turistul să nu se rătăcească, la vreo 3 km de vatra satului, se arată Schitul Țibucani. Un loc puțin bătut de lume, pentru că mai nimeni nu lasă traseul tradițional spre Târgu Neamț și spre zona mănăstirilor, ca să se abată pe la schit. În fiecare zi de sărbătoare, se adună cel mult 30 de oameni la slujbă, iar în rest, locul este mai animat doar vara, când vin în concediu localnicii plecați la muncă în străinătate și-și mai cheamă rudele sau prietenii în vizită să le arate meleagurile natale. Lăcașul, datat la 1774 și înscris pe lista monumentelor istorice, este în vecinătatea unei biserici mai noi, ridicate înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se află sub jurisdicția Mănăstirii Secu și a luat ființă pe vremea când stareț al mănăstirii era Paisie Velicicovschi. El le-a dat binecuvântare celor 20 de călugări, conduși de un duhovnic, care au vrut să se retragă pe pământurile mănăstirii din Țibucani. Astăzi, la schit, sunt exact 3 viețuitori, cu tot cu părintele egumen Hrisostom, care se nevoiește de 4 ani în acest loc.
Ca mai toate bisericuțele vechi din lemn, și schitul de la Țibucani este un lăcaș mic într-o mare de probleme. Începând cu măsurile de protecție pe care s-au gândit să le ia călugării, decuplându-l de la rețeaua electrică, să nu cumva să ia foc, și terminând cu întreaga structură, șubrezită de anotimpuri. Acoperișul e foarte vechi, dar încă nu lasă apa să intre înăuntru, ferestrele și ușile suferă, iar catapeteasma și icoanele au ajuns pradă carilor de lemn, care n-au niciun respect pentru monumente, ci doar pentru propria lor supraviețuire. Locul, în schimb, e mirific, între brazi, cu o fântână la poartă (în care riști să găsești ambalaje „moderne”, e adevărat), înconjurat de flori, într-un spațiu în care se văd dragostea și munca la fiecare metru, și chiar merită văzut.
Ctitorul bisericuței este considerat spătarul Iordachi Cantacuzino Deleanu, care a poruncit ca lăcașul să fie ridicat, în mod tradițional, din bârne de stejar, pe temelie din piatră de râu. Inițial, acoperișul a fost din șindrilă, dar în timp a fost înlocuit cu altul din tablă, extrem de uzat în prezent. Tot tradițional, pe exterior biserica a fost căptușită cu scândură, în ideea de a proteja bârnele.
În pliantul de prezentare a schitului se precizează că „în anul 1859, boierul Aga Ioniță Botez construiește turnul clopotniță din piatră și cărămidă și restaurează biserica, înzestrând-o cu obiecte de cult, cărți și cele necesare săvârșirii actelor liturgice”. Până acum câțiva ani, bisericuța a fost singura din țară cu hramul „Sfânta Maria Magdalena”, iar dovada că sătenii s-au legat duhovnicește de acest loc este, după cum spune părintele egumen Hrisostom Filipescu, faptul că mulți dintre ei și-au botezat fiicele Maria Magdalena, numele apărând din ce în ce mai des în pomelnicele aduse la slujbă. Totuși, în biserica veche nu se mai țin slujbe de 8 ani, singurii care mai trec pragul lăcașului fiind vizitatorii de ocazie. Însă aspectul nu este nicidecum al unui loc părăsit, chiar dacă lumea s-a învățat să intre direct în lăcașul nou, de lângă clopotniță, care poartă hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică”.
Fiind două biserici în aceeași curte, omul care intră în incintă poate face foarte ușor pasul prin timp. Bineînțeles, cea mai atractivă este biserica-monument, mai ales că deține toate atuurile, nu doar vechimea. Catapeteasma actuală, din lemn de tei, este datată din perioada 1823-1850, iar viețuitorii lăcașului spun că a fost pictată de călugării de la Mănăstirea Secu. Deși ar trebui restaurată urgent, nimeni nu poate spune, în acest moment, când s-ar putea întâmpla „minunea”.
„Din darul lui Dumnezeu sunt aici de 4 ani și am încercat să reabilitez ceea ce am găsit”, a spus părintele Hrisostom Filipescu. „Schitul are o vechime de peste 240 de ani și are nevoi multe. Am luat-o în ordinea prioritățlor… Biserica istorică trebuie să intre toată într-un program de restaurare și consolidare, nu doar catapeteasma. Dar nu sunt fonduri, așteptăm un proiect european ceva”.
Prima urgență este, desigur, acoperișul, la care nu doar tabla este în suferință, ci și structura de rezistență, iar una din cruci s-a înclinat deja, cu tot cu turlă. Tâmplăria, care are și ea probleme, mai poate aștepta însă.
„Ținutul răzeșilor” – o șansă concretă
Schitul Țibucani nu are personalitate juridică și se află în subordinea Mănăstirii Secu. Părintele stareț Vichentie Amarinei știe foarte bine care sunt problemele monumentului, dar spune că nu are bani suficienți pentru a susține toate nevoile mănăstirii, ale schiturilor din subordine și, mai nou, să contribuie cât poate la cercetarea de la Schitul Nifon vechi. „Acoperișul este dărăpănat și, fără discuție, trebuie altul”, a spus părintele stareț. „Ideal ar fi să punem unul din tablă de cupru, cum se pune acum la biserici. Dar nu știu nici cât ar putea să coste și dacă ne permitem, nici dacă ne vor da voie cei de la Cultură, pentru că nu putem face nimic dacă nu ne lasă ei”.
Rocsana Josanu, directoarea Direcției pentru Cultură Neamț a răspuns foarte ferm: „Dacă părintele vrea să facă o intervenție de urgență pentru salvarea monumentului, îi dau aviz pe loc. Condiția este să folosească materialul original și să facă acoperiș din draniță. Dacă vrea tablă din cupru, mă duc cu dosarul în comisia zonală și sigur n-o să primească aviz pentru o astfel de lucrare”.
Până la materialul în sine, problema este finanțarea. Și portița concretă se deschide de la „Ținutul Răzeșilor”, Grupul de Acțiune Locală abia reorganizat, care poate susține proiecte pentru monumentele istorice. „Singura comună din zonă care nu face parte din GAL este Țibucani”, a declarat Daniel Vasiliu, managerul Ținutului Răzeșilor. „Abia am vorbit cu primarul și voi merge acolo, la ședința de consiliu local, ca să prindem și această comună în GAL. Dacă schitul ține, din punct de vedere juridic, de Mănăstirea Secu, atunci mănăstirea trebuie să facă un proiect, conform ghidului pe care am să-l pun la dispoziția starețului și problemele se pot rezolva. Desigur, există niște bariere, pentru că nu putem acorda foarte mulți bani unui monument istoric și nimic altuia. Însă ne-am propus și sunt sigur că vom reuși să ajutăm cât mai multe monumente din Târgu Neamț și din cele 19 comune care fac parte din GAL”.
„Sfințiile lor n-au inițiativă”
Din punctul de vedere al comisarului Vitalie Josanu, ofițerul responsabil cu patrimoniul cultural al județului, lucrurile sunt simple. Și dure: de aia au murit meșteșugurile, pentru că a murit oferta. Cine să mai vrea draniță, când tabla de cupru e la modă? Dar nu acesta e problema cea mai mare care-l frământă pe polițist în privința schitului, ci icoanele vechi care se pierd: „Schitul e într-o margine de județ, nici măcar sătenii nu se duc. Nu e promovat nici de primărie, nici de Consiliul Județean Neamț, deși ar merita. Nu mai spun că s-au făcut atâtea schituri, care tind spre statutul de mănăstiri, de nu sunt creștini să le umple și nici călugări dispuși să se tundă în monahism și să stea în izolare. Pe mine mă doare catapeteasma, care se cam duce, și sufăr pentru icoanele vechi, ținute în pod, în praf, la temperatură oscilantă, iarnă-vară. Sfințiile lor n-au inițiativă, pentru că ar putea să găsească un spațiu de expunere la Mănăstirea Secu, unde oricum vine mai multă lume și ar avea public. Dar trebuie să vină cineva din afară și să facă lucrurile astea. Și gratis dacă se poate! Știu că au fost discuții cu niște restauratori, pentru catapeteasmă. În final, au fost refuzați, pentru că sfințiile lor au considerat prețul prea mare. Ce să faci? E greu să accepți că mai sunt și oameni care-și câștigă pâinea din muncă, nu din acatiste!”
Cristina MIRCEA
