Bodo e greu de urnit la povești. În discuție liberă mai scoți câte ceva, dar când dai drumul la înregistrare îl pierzi de client. Și nu are răbdare să stea la fotografii. De altfel, ieșirile sale în presă sau emisiuni TV au fost nu rare, cât aproape unicate. De prin 1990, lumea își aduce aminte câte ceva din presa locală, la repornirea RIFIL-ului. Apoi, în 1993, a fost o emisiune TV la Iași, când Tele M emitea dimineața pe frecvența TVR 2. Cu scuzele de rigoare față de alți realizatori, cam astea se rețin.
Serialul nostru a început săptămâna trecută, prin a vă prezenta un Bodo mai puțin cunoscut până și colaboratorilor săi, pentru ca, la final, să ne aducem aminte ce se întâmpla cu 25 de ani și mai bine în urmă. Este un modest omagiu pe altarul responsabilității și profesionalismului. (Viorel COSMA)
– Vă întrebam, la finalul primei părți a discuției, ce sentiment aveți când știți că în zeci de ani ați schimbat ceva fundamental, în primul rând, în comunitatea noastră și mi-ați răspuns că aveți sentimentul că nu prea ați contribuit suficient. Mă contrariați.
Uite, să vorbim de această echipă de fotbal, Cehlăul, care se prăbușește. Un lucru care se prăbușește nu prea îmi convine, așa cum nu mi-a convenit că în ’89 se prăbușea RIFIL, nu din vina mea, nu din vina noastră. Aici (fotbalul – n.a.) se prăbușește din vina multor oameni care au făcut ceea ce se știe că au făcut și din vina unora care au zis că scot fotbalul din încurcătură, dar în realitate nu au făcut nimic.
– Dar de ce ar trebui salvată echipa de fotbal? Că nu e platforma industrială Săvinești, și nici asta n-a fost salvată…
Nu, nu în sensul acesta, nu că trebuie neapărat salvată.
– Și-atunci?
Eu zic așa: este o degradare socială generalizată, întrucât oamenii nici nu se mai așează să vorbească între ei. Fiecare are grădina lui și nu înțelege că, în final, dacă nu pune tot împreună, nu are cum să amelioreze viața tuturor. Ameliorezi viața ta și pe urmă, în final, trăiești singur.
– Eu cred că fotbalul la Ceahlăul e un caz de-acela de tăiat coada câinelui. E vizibil, e dovedit că acest club s-a transformat în ceva rău. S-a furat, s-au făcut escrocherii.
Să răspundă.
– Sigur, la fel ca la distrugerea unor ramuri industriale…
În orice caz, faptele rămân acestea: așa cum s-a prăbușit industria chimică, așa s-au prăbușit multe alte industrii. În realitate, nu s-a creat nimic în loc. Dumneavoastră vă gândiți că economia, în momentul de față, în România, funcționează?
Sincer? Nu!
Atunci, dacă nu funcționează, să nu ne gândim la ceva ce aveam, care – de bine, de rău – funcționa?
– Chiar așa, de unde credeți că e creșterea economică pe care o raportează atât de mulți că ne-am plictisit să tot creștem fără să simțim ceva?
Eu nu știu de unde, dar, în orice caz, se pare că ceea ce se scrie așa este. Fiecare dintre noi are cunoștință de o parte, nu cunoaște tot. Se pare că în alte părți sunt lucruri care merg bine, poate în agricultură, în alte industrii. În petrol e o groază de bani. Eu, de exemplu, sunt surprins că există toate magazinele acestea (supermarket-uri, hipermarket-uri – n.a.) care lucrează foarte mult, care câștigă bani mulți. Pentru acest consum, de unde vin banii? Se pare că poporul acesta are totuși niște resurse pe care eu nu le cunosc.
– Care ar fi perspectivele imediate pentru noi? Să începem cu acest cod fiscal tulburător.
Eu nu știu dacă este bun sau nu.
– Păi, sunteți în economia reală. Nu dați un verdict?
Nu. Vă spun altceva. Decât să stai și să nu faci nimic, mai bine faci ceva greșit și pe urmă corectezi. Altfel, cu discuții ca să găsești soluția cea mai bună, trece timpul. Când ajungi la soluție, aia nu mai e bună fiindcă timpul a trecut. Azi, situația se schimbă cu o viteză care nu e cum era acum 20 de ani. Ceea ce atunci dura 2-3 ani să rezolvi, acum îți ia 2-3 luni.
– De acord, dar problemele astea se rezolvă tot cu oameni, iar garniturile care ies în față, ale conducătorilor și executanților din sectorul public, sunt dezamăgitoare. Dumneavoastră ați prins două schimburi de generații în România. Nu vă deziluzionează cei care ies în față?
După părerea mea, erau mai bine pregătiți miniștrii din timpul comunismului. Absolut! Atunci, dacă aveai probleme de rezolvat, rezolvai. Acuma, birocrația e rea. Exista și atunci, dar te descurcai. În momentul de față, toată lumea scapă de responsabilitate. Pun 10 să semneze, ca pe urmă să răspundă unul, cel care a hotărât.
– În esență, birocrația există peste tot în lume. Important e să funcționeze. O culme proastă, se știe, e Comisia Europeană.
E valabil pentru toți. Din păcate, așa s-a mers.
– Revin, am ce am cu perspectivele.
Eu aș dori ca România să fie mai bine decât este, dar eu nu sunt mulțumit nici de Europa, nici de Italia. În momentul de față, se cheamă Europa, dar în realitate este… Germania. Madam Merkel a câștigat războiul fără să împuște nimic.
– Am înțeles că patronatul italian e mulțumit de cum s-a dezvoltat afacerea. Dar ce imbold au avut la venirea în România? N-a fost niciun stimul politic?
Nu, n-a fost nimic politic.
– Cunoaștem povestea romanțată a colaborării anterioare cu centrala industrială de profil de la noi. Doar atât?
Nu a fost absolut nimic. Invers, niște oameni politici italieni i-au întrebat (pe patroni – n.a.) dacă-s nebuni că merg într-o țară comunistă.
Trebuie să te gândești că, de foarte multe ori, în spatele unor decizii, în special la oamenii care hotărăsc, nu e nimeni altul decât cel care hotărăște. El răspunde. La un moment dat, s-au gândit că e un lucru de făcut, s-au hotărât să-l facă, au venit aici și au făcut această fabrică. Eu zic, așa, că trebuie să fie destul de mulțumiți. Față de ce a fost la început, acuma este cu totul altceva.
– Proprietarii ca proprietarii, însă cât de mulțumit sunteți dumneavoastră de ce-ați realizat în România?
Eu sunt foarte mulțumit.
– Întreb altfel. Ați fi realizat la fel de mult dacă rămâneați în Italia sau plecați în alt colț de lume, în altă misiune?
Cine știe?!… (În Italia, nu! – completarea vine de la Ion Strătilă, martor la a doua parte a discuției.) Este dificil să spui cum ar fi fost altceva când nu ai făcut. Eu nu știu dacă sunt mai valoros sau mai puțin valoros prin ceea ce am făcut.
– Cum rămâne atunci cu sentimentul de contribuție insuficientă? Vă revizuiți răspunsul inițial? În loc de „contribuție”, am să zic „plus-valoare” dată comunității de sistemul pe care-l reprezentați.
Este indiscutabil că sunt mulțumit de aceasta (de plus-valoare – n.a.). Eu cred că am făcut ceva care să merite numai aplauze din partea comunității. Noi am creat de fapt și niște oameni aici, la RIFIL. Eu mă laud că am luat și am lucrat cu o generație de oameni până s-au dus la pensie. Cred că sunt 4-500, destul de mulți.
- va urma –
■ „Mani Pulite” a nenorocit Italia
– Mă uit la încă ceva ce ocupă firmamentul la noi, la concurență cu creșterea economică. E lupta anticorupție, dar sunt obligat să observ imediat că publicul s-a cam plictisit. În Italia ați avut, cu peste 20 de ani în urmă, operațiunea „Mani Pulite” (mâini curate). Mulți forțează legături. Sunt?
Este cea mai mare nenorocire care a fost în Italia. E din cauză că au vrut să se prăbușească o parte din sistemul politic – nu tot, numai o parte, ceea ce se face și aici – și că procurorii, judecătorii, cei care s-au ocupat de operațiune sunt și ei corupți. Te gândești că aici este diferit? Eu zic că „Mani Pulite” nu a rezolvat nicio problemă. Au vizat un om politic, Bettino Craxi (liderul Partidului Socialist Italian, de două ori premier, cercetat pentru 40 de capete de acuzare, după decembrie 1992 – n.a.), care nici nu era în partidul cu care țineam eu. Îți spun, el ar fi pus la punct Italia.
■ Bodo zice că n-a dat șpagă
– Când ați dat prima dată șpagă în România?
N-am dat niciodată.
– În Italia?
Nici în Italia.
– Nu pot să cred. Vreți să vă cred?
…
– Vi s-a cerut? În România, vreau să spun.
Nu.
