De Probejenie, codrul începe să-și schimbe culoarea, apele se răcesc, copacii plâng pentru că nu-și mai văd crescând lăstarii, cerul devine mai albastru, iar berzele pleacă, purtând rândunelele pe aripi. Oamenii rămâneau acasă și se rugau ca ele să ajungă cu bine și să se întoarcă la primăvara ce vine. Se spunea că nu-i bine ca oamenii să pornească la drum lung în aceeași zi cu păsările călătoare, că vor rătăci cărările și cu greu vor mai găsi drumul spre casă.
Tot în această zi, se crede că cine are inimă bună și își dorește din tot sufletul să scape de o patimă va fi vindecat.
Se spune că, dacă un fecior întâlnește în astă zi un șarpe, trebuie să-l omoare, pentru că, altfel, acesta se va preface în zmeu.
* Moșii Schimbării la Față
O recomandare creștină care a străbătut timpul ne îndeamnă ca, în ziua de 6 august, neapărat să ne împăcăm cu toți cei cu care ne-am certat de-a lungul anului.
Copiilor li se recomandă în această zi să fie mai cuminți ca de obicei, deoarece, dacă vor fi certați, „apăi tăt anul vor păți la fel”.
Să ne ajute Cel de Sus să ne împăcăm cu ceilalți și mai ales cu noi înșine!
Cea mai importantă pomană a acestor Moși constă în fructe, în special în struguri. De multe ori, fructele erau duse mai întâi la biserică, spre a fi sfințite, boabele de struguri fiind numite acum ”colivă de struguri”. Cu ocazia acestei sărbători, se obișnuia ca Biserica să dea oficial dezlegare la mâncat mere, pere, perje și mai ales struguri.
Prin popor, exista superstiția că aceia care mâncau struguri înainte de 6 august își afuriseau mațele. Acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.
* Tradiții de altădată de Probejenie
Bătrânii satelor de altădată îi învățau pe copilași mersul vremurilor. Astfel, la Probejenie, frunza codrului începe să-și schimbe culoarea. De-acum, iarba încetează să mai crească. Păsările migratoare își iau zborul spre zări mai calde. În unele zone, se crede că berzele pleacă spre țările calde, ducând rândunelele pe spate. Oamenii țineau această sărbătoarea, pentru ca păsările să ajungă cu bine în „țările calde”.
Din această zi, oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.
Tot în această zi, se fac observații meteorologice privitoare la toamna ce urmează. Se credea că, dacă în această zi e soare, toamna va fi călduroasă și roditoare, iar dacă, dimpotrivă, va fi ploaie, noul anotimp va fi capricios și deloc prietenos.
Ierburile de leac aveau locul lor, bine stabilit, în ritualurile oamenilor de altădată. De Probejenie, era ultima zi în care se mai pot culege plantele de leac: leuștean, usturoi, flori de mușețel, avrămeasă, busuioc, crenguțe de alun, precum și cele ce poartă numele Maicii Domnului – „Părul Maicii Domnului”, „Palma Maicii Domnului”. Se spunea că, începând de acum, plantele nu mai au putere tămăduitoare, „de la Obrejenie toate buruienile și plantele dau înapoi, se veștejesc” și că înfloresc rujele de toamnă.
Unii oameni țineau sărbătoarea de frică să nu se usuce ca florile câmpului, iar fetele nu-și spălau părul, de teamă că nu le va mai crește, pentru că nici iarba nu mai crește după acest prag de anotimp.
Se spunea că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beție, muieri, etc.), se va vindeca.
* Hramul Muntelui Ceahlău
În spațiul românesc, nu se cunoaște un alt munte care să aibă un anume hram al său, întocmai ca al sfintelor lăcașuri. Hramul Muntelui Ceahlău este Schimbarea la Față și îi este atribuit Sfântului Peon Sihastrul.
Acest sfânt a sihăstrit printre stâncile Ceahlăului prin secolele XV-XVI. Zeci de ani s-a rugat Sfântul Peon pentru oamenii acestui neam, fiind răsplătit de Bunul Dumnezeu cu Darul facerii de minuni și Darul Înaintevederii.
Cuviosul Peon a rânduit ca, la hramul muntelui ,să se adune pe Ceahlău, o dată pe an, toți sihaștrii și credincioșii din împrejurimi. Aici, făceau priveghere de toată noaptea, săvârșeau Sfânta Liturghie, se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos, mâncau împreună, apoi, dând laudă lui Dumnezeu, cobora fiecare la chilia sa. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiție autohtonă, care se păstrează până în zilele noastre, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpați și Balcani care are zi de hram, ca Muntele Athos.
După numele cuviosului, Ceahlăul s-a numit sute de ani „Muntele lui Peon”, popular „Pionul”, iar cele două vârfuri se numesc până astăzi „Toaca” și „Panaghia”.
De mai bine de 400 de ani, sunt consemnate fapte ale ierarhilor Bisericii Creștine Ortodoxe, care au respectat tradiția Sfântului Peon Sihastrul.
Părintele Chir Teodosie, arhiepiscop și mitropolit al Moldovei, urca, în vara lui 1612, Ceahlăul, spre a delimita împrejurimile principalului lăcaș de cult din zonă, mănăstirea Peon. Mai târziu, în 1641, la 7 august, pe Ceahlău ajunge mitropolitul Varlaam, împreună cu episcopi din Moldova, spre a „hotărnici moșia mănăstirii”. În 1809, urcă în pelerinaj pe Ceahlău și mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, însoțit de călugări de la mănăstirea Durău. El a urcat culmea muntelui și a sfințit apa izvorului „Fântâna rece”, care, de atunci, se numește „Fântâna mitropolitului”. Veniamin Costachi a mai urcat muntele și în 1835, când l-a însoțit pe domnitorul Dimitrie Sturdza în ascensiunea acestuia la vârfurile Toaca și Panaghia.
Mitropolitul Iosif Naniescu l-a urmat pe Veniamin Costachi la urcarea muntelui, în vara anului 1883. Însoțit de o mulțime de călugări, el a cercetat peșterile sihaștrilor, a resfințit „Fântâna mitropolitului” și a urcat la vârful Ocolașul Mare. Au urmat Mitropolitul Moldovei Partenie Clinciu (în anii 1901 și 1904) și Patriarhul Iustinian (în 1947).
Considerat ultimul pelerinaj cu preoți de dinainte de Revoluție, în anul 1981, vlădica Petre Șarpe, sfidând interdicțiile și amenințările, a luat mai mulți preoți și diaconi, precum și 60 de elevi de la Seminarul Mănăstirii Neamț și i-a dus pe Ceahlău să le arate locurile unde au existat schituri și mânăstiri.
* Superstiții de sărbătoarea muntelui
Bătrânii din satele Ceahlăului spun că fetele trebuie să țină sărbătoarea Dochiei, ca să nu aibă soacre rele și cicălitoare. Femeile sărbătoreau ziua Dochiei prin muncă multă, căci Dochia fusese foarte harnică.
Altele nu munceau, de frică să nu vină furtuni peste an, ci doar torceau, căci și Dochia a tors atunci când a urcat pe Ceahlău.
Mai exista o superstiție legată tot de această zi: se spunea că cine nu-și vede umbra capului în dimineața de Probejenii va muri în cursul acelui an. Iar pe cine durea capul în această zi, urma să-l doară capul tot anul.
* O virtute pe săptămână – Discernământul
„Virtuțile nu trebuie absolutizate”, spunea N. Steinhardt. Practicarea nesacralizată a virtuților creștine ne poate conduce pe căi ocolite, străine de Dumnezeu, ne poate amăgi și chiar înșela simțurile, trăind cu impresia că suntem virtuoși.
Există virtuți ale binelui, dar există și cusururi, metehne (anti-virtuți). Adică practicarea dogmatică (fără trăirea corespunzătoare), practicarea în exces, până la fanatizare, din cauza înțelegerii greșite, conduce la fapte rele.
„De mult știu oamenii înțelepți că și adevărul, ca și binele, ca și mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixație obsesională – pot deveni și ele năpaste”, consideră călugărul de la Rohia.
Ca însușire principală a omului, călugării creștini nu socotesc nici bunătatea, nici inteligența, nici dragostea, credința, răbdarea, evlavia ori sfințenia, ci dreapta socotință (discernământul), care este o virtute foarte complexă și greu de exprimat în cuvinte. „Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază”, spunea N. Steinhardt.
În dreapta socotință intră, precis, tainic drămuite, și bunul simț și înțelepciunea și cumințenia și voința adăogite celor de mai sus.
Niciuna din virtuți nu e absolută – nici chiar adevărul – doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta nu este atât de ușor precum pare), ci și „de savante boroboațe și sofisticate erori”.
„Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuțile trebuie echilibrate, trebuie armonizate între ele și că numai așa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înțelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotință”.
