”Spune-mi cum locuiești ca să-ți spun cine ești” – Zicală populară
”Stranierii”, românii care dau cu cârca prin țările de farmec pline, nu uită niciodată casa părintească, cuibul copilăriei, rădăcinile strămoșești. Cum vine vara, se urcă cu grăbire în ”otomobilul” proprietate, cumpărat la mâna a doua și o taie ”acasă” să se dea mare, șmecher, în satul lui de baștină. În România, ca peste tot, casa e cuibușor de nebunii, de tot felul. Casa reprezintă un spațiu de cazare, care te ferește de arșiță, de ploaie și ger. Numai că… avem case și case. Unele sunt pe pământ, pe orizontală, cu trepte, prispă și mușcate în fereastră. Altele urcă pe verticală, spre cer. La cutiile de beton de la etajul X n-ajunge nici liftul, nici apa caldă, nici bolnavii cu tensiunea și pulsul mare. În categoria caselor de pe pământ intră și vilele, care s-au înmulțit grozav după Revoluție. Alea cât Titanicul, cu 200 de metri suprafață, trei WC-uri, lux, gresie, faianță, jacuzzi, încălzire centrală, canalizare, bideu… Stau și mă gândesc la anticul grec Diogene, cum locuia el într-un butoi și spunea că e fericit. Iar astăzi, aleșii noștri, cu confort sporit, cu aer condiționat și toate alea, sunt nemulțumiți, indignați, neîndreptățiți, cer pensii suplimentare. Să ne întoarcem la căsuța noastră!
Casele normale pot fi triste sau gălăgioase, austere sau încărcate cu tot felul de zorzoane, bătrâne sau vestite. Exemple de case importante? Casa Hogaș (Piatra Neamț), Casa Celibidache (Roman), Casa Pogor (Iași), Casa Florica (reședința Brătienilor), Casa de la Miorcani ????????????? (a poetului Pillat)… Că unele din ele au fost lăsate de izbeliște, și de comuniști, și de guvernanții de azi, știe tot românul.
În primul rând, trebuie amintit că, după venirea rușilor ”eliberatori”, conacele boierești, vilele, castelele au fost supuse unui regim de distrugere totală. Reprezentau ”reacțiunea”, ”regimul burghezo-moșieresc”, ”trecutul exploatator”. La Florica (Argeș), cărțile din biblioteca Brătienilor au fost scoase în curte și au fost arse câteva zile la rând. Și Palatul familiei Pillat de la Miorcani (Botoșani) s-a bucurat de un tratament asemănător. Valoroasa mobilă a fost transportată peste Prut de bolșevicii cu stea în frunte. Și, ca tabloul să fie complet, adăugăm că rușii s-au comportat ca niște barbari adevărați. Au tăiau copacii din livadă și au făcut un pat de tancuri, palatul a fost scotocit cameră cu cameră, iar femeile din sat și-au confecționat fuste din perdelele boierului. Nici în filmele de groază ale lui Hitchcock nu s-a mai văzut așa ceva…
Casa și omul
Geniul Carpaților, Tovarășul, a umplut țara de blocuri. Ura casele boierești, castelele, construcțiile monumentale, pentru că reprezentau vechiul, o lume condamnată pieirii. Mândru foc, fiul dictatorului, Nicușor, spunea înainte de a muri: ”Tata a construit milioane de blocuri, voi nu veți fi în stare nici să le văruiți”. S-au adeverit spusele tov. prim-secretar de partid din Sibiu? Pun această întrebare, pentru că, în cartierele din Piatra Neamț, sunt blocuri nevăruite din secolul trecut. Destui semeni de-ai noștri consideră ”blocul comunist”, atenție!, ”o cutie cu pereți de beton” (R. Paraschivescu). Când zici ”bloc”, te gândești la vârstnicii care urcă, gâfâind, scările minunatei construcții socialiste.
La bloc, n-ar trebui să locuiești din trei motive serioase: 1. aici nu se trăiește, se locuiește, fugi din ”cutie” cât mai repede, unde vezi cu ochii, la aer ozonat; 2. lămuriți ”blocatarii” să facă mișcare în afara acestei invenții pe verticală, rece și coșcovită; 3. dacă rămânem, totuși, în apartament, să facem ”cutia” respirabilă, suportabilă. Aici intervine creativitatea fiecăruia, sensibilitatea gospodinei, posibilitățile financiare. Să nu uităm că mulți dintre noi apreciază de multe ori o locuință după dependințe. La bloc, ca la bloc, așa cum nu-ți alegi limba, locul nașterii sau părinții, așa nu-ți alegi nici vecinii. Să te ferească Dumneze de vecinii ”răi”, cheflii, scandalagii, procesomani, supărăcioși… Unul singur dacă ai, sus sau jos, adio, liniște! Șeful de scară e omul Miliției, omul cu Cartea de imobil și broșura ”Regulile conviețuirii socialiste”.
Când a început marea demolare la Piatra Neamț, a fost haos mare. Evreii de pe Strada Mare au fost primii care au fugit din calea buldozerelor și macaralelor. Au plecat în Israel, contracost, organizat. Casele părăsite au fost ocupate de etnicii romi. Ei au luat locul negustorilor evrei plecați precipitat. Stăteau rezemați de prăvăliile falimentate, zile întregi, și întrebau trecătorul rătăcit: ”Șefu’, n-ai o țigară?”. Tot ei, după Revoluție, au pus la pământ blocurile D2 și D3 din Dărmănești. Harnici oameni! Și astăzi se consideră marginalizați și fără drepturi cetățenești. Așa-i!
Asta nu înseamnă că blocul nu poate fi asemănat cu un stup plin cu oameni modești, inventivi și întreprinzători. Trăiesc și la bloc oameni nemaipomeniți, modești, la locul lor.
Sunt profund recunoscător destinului că mi-a oprit în viață de toate: și sărăcie lucie și satisfacție profesională, și liniște sufletească. Am intrat în viață prin mahala. Știți ce înseamnă asta? Munți de gunoaie, șobolani cât mâțele, ulițe strâmbe și noroioase. Am avut ca vecini toate națiile pământului: evrei, lipoveni, secui, bulgari, țigani. Înjuratul, scuipatul, stropșitul și mirosul greu de mahorcă, amestecate cu alcoolul puturos, făceau parte din peisajul mahalalei. Aici am locuit 30 de ani, într-o casă de chirpici, ridicată de tata, de meserie dulgher. El a meșterit-o, singur, cu barda, ferestrăul și tesla, câțiva ani. Casa copilăriei mele a fost demolată de un excavator în 5 minute. Tata s-a îmbolnăvit. Ei, și? Istoria a mers mai departe, spre culmile luminoase ale socialismului.
Omul face casa sau casa face pe om?
Fiecare visează să aibă casa lui proprie, nu la bloc. Să nu depindă de nimeni. Motivația? Libertatea are miros de frumusețe, iar frumusețea are un miros anume. Astăzi, când spui Mircești, te gândești la poetul Alecsandri și la prietenul său, Porojan. Când rostești Humulești, zâmbești de poznele lui Nică din ”Amintiri din copilărie…”. Ipoteștii înseamnă ”poetul nepereche”, iar Mărțișorul – Tudor Arghezi. Că mai există și Casa Poporului care ne amintește de Ceaușescu, nu ne miră de loc.
Să tragem câteva concluzii pentru urmași. Prima: oamenii și casele petrec împreună un timp, care poate fi mai lung sau mai scurt. În funcție de viața omului. A doua: încă nu se știe precis dacă noi, oamenii, locuim în case sau ele locuiesc în noi. Știm, în schimb, că noi, sapienșii, plecăm ”dincolo”, iar casele rămân în istoria urmașilor. De exemplu, a fost odată, la Piatra Neamț, o distinsă doamnă, numită Sidonia Hogaș, care, la senectute, și-a dăruit casa Sfatului Popular de atunci. Condiția pusă de ea: casa oferită să devină memorială. Și a devenit.
Un alt pietrean de vază, prof. Iulian Antonescu, când a plecat la Bacău, a cedat casa de pe str. Petru Rareș Muzeului de Științe Naturale. Așa a apărut această instituție atât de îndrăgită de pietreni.
În frumoasa Casă Lalu de pe str. Ștefan cel Mare funcționează Palatul Copiilor… De ce actualii oameni politici, ce se pretind democrați, nu mai urmează exemplele înaintașilor? Eh, s-au schimbat vremurile. Astăzi, numai se ia, nu se mai dă…
Prof. Dumitru RUSU
