Când spui Gherăiești, primele lucruri care-ți vin în minte, ție, ca om cu o minimă cultură sportivă, sunt oina și echipa Biruința. Sportul național, atât de frumos descris de Ioan Chirilă în cotidianul Sportul, din 3 iunie 1981 – ”Probabil că oina nu are 10.000 de spectatori, pentru că, în accepțiunea unora, e mai mult o stemă decât un sport, un sport născut pe pajiște, acum câteva sute de ani, la sugestia unui baci, care a făcut o minge din părul de vacă țesălată, a strâns-o cu apă, a izbit-o cu ciomagul, a speriat cucul din stejarul de lângă fântână și i-a pus pe cei mai tineri la întrecere – care vine primul cu mingea înapoi” – a prins viguroase rădăcini în această zonă a județului Neamț, grație unui om dedicat: Eugen Cocuț.
Scriitorul Eugen Barbu, după finala Campionatului Național din septembrie 1961, relata, în ziarul Sportul: ”Pe stadionul Tineretului din capitală, împodobit sărbătorește, 8 echipe, dintre care 6 venite din ținuturi mai îndepărtate, de la Frasin, Boureni, Gherăiești, Brașov, Cristești și Săsar (hăt, din Maramureș!), împreună cu CPB și Curcani, și-au disputat întâietatea dând câștig de cauză CPB. Dar nu merită aplaudați și cei clasați pe locul 2 – oiniștii din Gherăiești Romanului, revelația campionatului?”.
Oina – leagănul fericirii
Ioan Chifan, întemeietorul și antrenorul clubului de oină, Laminorul Roman, nota în propriul jurnal: ”Era prin 1978 -1979 când intram, alături de marile valori, în lumea minunată a OINEI – leagănul fericirii mele timp de câteva zeci de ani și când am ajuns să mă confrunt cu oameni ca frații Andrușca, Eugen Cocuț, frații Blaj, frații Gălățeanu, verii Enășoaie -Hazaparu Jenică – oameni care erau dotați de Dumnezeu cu niște calități pe care puțini le au. De exemplu, Cocuț Eugen a fost cel care în 1956 a adus oina de performanță în Gherăiești-Neamț. Avea o mână atât de mare, încât nu se vedea mingea în ea. El o prindea cu o singură mână. Când intrai sub diagonala Cocuț-Andrușca nu aveai nicio șansă să scapi nelovit. Cei doi frați Andrușca jucau mărginaș 1 și 3 la întoarcere. Din păcate, mijlocașul centru (primul) Eugen Cocuț nu mai este. A decedat în 1990. Au rămas în urma lui doar amintiri. P. Gălățeanu, stângaciu, și astăzi, are una dintre cele mai rapide stângi din România. Acest om rar rata barul, la fel ca și Cocuț. Pe când acesta juca pe centru la Biruința Gherăiești, Gălățeanu juca fundaș. Recunoscându-i valoarea, Cocuț i-a cedat postul de mijlocaș centru și a jucat acolo până când acest sport a fost în pericol să moară și la Gherăiești. Eugen Cocuț și Gălățeanu Mihai aveau, de la mama natură, mâinile moi ca niște pernuțe, iar când mingea venea nu avea cum să sară, rămânea acolo”. (Nicolae Postolache, ”Fascinația oinei. Jocul românilor de pretutindeni”)
”Și fetele joacă oina la Gherăiești”
Ioan Chifan mai scria în jurnalul său că, ”Gherăiești este o localitate unde și fetele joacă oina, iar la meciuri vin și babele”, lucru confirmat și de M. Ciubotaru, într-un articol care a apărut în ziarul Ceahlăul, în 1970. ”În Gherăiești cred că nu există familie din rândul căreia cel puțin un membru să nu fi fost cândva sau să nu fie actualmente jucător de oină. Aici, copii nu joacă șotronul sau țurca, ci «se chitesc» de-a lungul și de-a latul curților, terenurilor virane sau contrar regulilor de circulație, chiar pe stradă! Cei mai mari practică acest sport în mod organizat. Aproape 300 de tineri (în echipe de seniori, juniori și copii) antrenați de Eugen Cocuț, principalul animator, și prof. Constantin Bogza, se întrec în diverse competiții pe plan local, județean și național. Aici, oina a «molipsit» și fetele! Marica Hazaparu, Emilia Apostol, Tereza Blaj – sunt doar câteva din cele care, fără a exagera, nu sunt cu mult mai prejos decât băieții”.
”Lasă-i să bată mingea” varianta anilor ’70
”De la intrarea în sat, îndreptându-mă pe jos, spre centrul comunei, am surprins într-o curte câțiva puști, de vreo 6-7 ani, jucând oina cu… peretele!
– Ce te uiți nene? – spuse unul mai isteț, observându-mi nedumerirea. Tragem și noi la «chita» ca băieții lui nea Eugen…
Acesta a fost primul contact cu oina, cu sportul care a contaminat întreaga comună. La numai câteva case distanță de oina cu… peretele, se află școala, iar ceva mai departe – cooperativa de consum. În acești parametri am stat de vorbă cu mulți țărani cooperatori, intelectuali, tineri sau vârstnici, oameni de tot felul, toți însă îndrăgostiți de sport. Cu glas domol, ca de poveste, aceștia mi-au vorbit de primele începuturi, de rezultatele înregistrate, de pionierii sportului nostru național.
– La noi, oina-i cunoscută de aproape 100 de ani – îmi spune Petru Dâm, președintele cooperativei de consum, om trecut de peste 50 de ani. Îmi amintesc că, pe vremea când eram copil, bunici-mi vorbeau de «țâca», «hopaciu», «fuga» – cum se numea, pe atunci, actuala oina. Totul se făcea la întâmplare. Acum, ce să vă mai spun…
Într-adevăr, ne-ar fi trebuit ore întregi, poate chiar zile, pentru derularea tuturor secvențelor care compun o activitatea deosebit de fructuoasă, cu un palmares de invidiat. Din 1958, când Eugen Cocuț s-a întors din armata, de la Dinamo (unde a făcut și oină) în satul natal – pașii spre performanță au fost nebănuit de mari. Toate, ca rezultat firesc al talentului, pasiunii și disciplinei în pregătire”.
”Avem tot ce ne trebuie!”
Într-una din încăperile școlii generale, autorul articolului l-a întâlnit pe C. Bogza, președintele AS Biruința, secundul lui Cocuț. El era și antrenorul principal al echipei de copii, câștigătoarea Cupei speranțelor din iulie 1969, de la Constanța.
”Din discuțiile purtate, am aflat că acum, în perioada precompetițională, antrenamentele continuă cu aceeași intensitate, chiar dacă, datorită orelor de program, nu participă laolaltă întregul lot. Tot el ne-a spus că Vasile și Mihai Andrușca, Anton Toma (decanul de vârstă, 42 de ani avea în 1970), Iosif Minoc, Petre Blaj, Eugen Hazaparu, Ilie și Ion Cocuț sunt fruntași nu numai în sport, dar și la locul de muncă.
– Acum avem tot ce ne trebuie – îmi spunea profesorul Bogza. Și teren, și public, și echipament și mulți, foarte mulți băieți talentați. Deci, toate condițiile pentru titlul de campioni pe care, de fiecare dată, l-am scăpat printre degete…
Poate în acest an. Poate la anul. N-ar fi rău. Ar fi o răsplată binemeritată pentru elanul acestor flăcăi inimoși, eterni vicecampioni. Dar înainte de orice, Biruința Gherăiești este într-adevăr o campioană: a elanurilor nestăvilite. Poate exista oare un titlu mai frumos?”. (M. Ciubotaru, Ceahlăul, duminică, 10 mai 1970)
Biruința a rămas în istorie ca o echipă de răsunet a oinei românești, iar căpitanul-jucător Eugen Cocuț a primit titlul de maestru al sportului. A fost prima distincție de acest fel conferită unui jucător de oină.
Ministru al Învățământului, Spiru Haret a introdus, în ziua de 9 mai 1899, campionatul național de oină, iar maestrul de arme și gimnastică C.D. Gheorghiu, de la Liceul ”Petru Rareș”, un an mai devreme, a fost cel care a scris și tipărit regulamentul, la propria tipografie: ”Jocul de oină și regulamentul pentru concursuri generale” – Piatra Neamț, 1898.
Ana MOISE
sursa foto: oina-project.ro
