Ziua Crucii este marea sărbătoare creștină prăznuită la 14 septembrie. În Calendarul Popular al acestui neam, are o dublă semnificație. I se mai spune Ziua Șarpelui și se crede că acum toate insectele, reptilele, florile și buruienile intră în pământ, ca să aștepte iarna.
În vechime, anul era împărțit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie), și iarna, ce vine o dată cu ”închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Aceste sărbători sunt situate în preajma echinocțiilor de primăvară și toamnă. Ambele sărbători se situează sub semnul șarpelui, zeitate preistorică, ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea și ieșirea din hibernare. Pentru că își schimbă pielea, șarpele este considerat, în mitologia mai multor popoare, simbolul renașterii ciclice a naturii, a vieții care se reînnoiește. Imaginea șarpelui mușcându-și coada este una dintre cele mai cunoscute metafore plastice a ciclicității lucrurilor și a lumii, a veșnicei reîntoarceri, a eternității.
Tradiții creștinești de Sfânta Cruce
Înălțarea Sfintei Cruci este prăznuită pe 14 septembrie. Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt. În această zi, sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fata poporului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335 d.H. Al doilea eveniment se referă la aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629 d.H. Aceasta a fost depusă cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Împărăteasa Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a poruncit căutarea crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos. După îndelungi căutări, s-au găsit, pe Golgota, trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, patriarhul Macarie le-a spus să atingă, pe rând, crucile de o femeie moartă. Femeia a înviat în momentul când a fost atinsă de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost răstignit Hristos.
În tradiția creștină, de Ziua Crucii se postește (e bine chiar să se țină post negru) și se fac praznice. Creștinii merg la biserică, participă la Sfânta Liturghie, se pot împărtăși, dacă s-au spovedit.
Dau de pomană ulcele noi, pline cu apă curată, miere sau mied, împodobite cu fir roșu, acoperite cu un colăcel sau covrig și o lumânare.
Sfânta Cruce este împodobită cu florile aduse de credincioși la biserică.
Nu se mănâncă fructe care se aseamănă cu o cruce: usturoi, nuci, pepeni, prune.
Femeile, făceau și fac tot posibilul să respecte această zi, în credința că vor scăpa astfel de boli rele, îndeosebi de friguri.
Cei care posteau, nu reîncepeau să mănânce de dulce decât din seara
sărbătorii și numai după ce vedeau că au răsărit stelele.
Obiceiuri populare de Înălțarea Sfintei Cruci
Bătrânii pe la sate mai spun că nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum și, îndată ce te scoli, trebuie să-ți faci cruce, ”căci dracii toată săptămâna rod lanțurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai țin.
Tot bătrânii ne amintesc că dă boala peste oamenii care lucrează de Ziua Crucii. Cine postește postul Crucii scapă de boli rele, de friguri etc. Dacă cineva zace de friguri și-l apucă această sărbătoare, boala ”se va închide” în trupul lui și frigurile nu-l vor slăbi până la anul viitor.
Florile și verdeața sfințite în această zi se folosesc de fete în lăutoarea ce și-o fac pentru spălatul capului, crezând astfel că nu le va cădea părul. Dacă aceste flori și ierburi se strâng în această zi și se pun sub streașina casei, ele vor apăra casa și vecinătatea de tunet și trăsnet.
Leacuri populare
Sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci se ține, căci îți vei găsi ușor leacul când te vei îmbolnăvi.
Dintre poame, se duc la biserică mai ales perjele, cari vor fi bune de lecuit durerile de cap, cele de dinți, umflăturile și gâlcile.
Se aduc acasă, se înșiră pe un băț sau se pun la streașină ori la o grindă, iar când cineva are buba cea rea sau beșica cea rea, desface o asemenea perjă sau prună și o prinde pe bubă sau pe bășică.
Unii iau cu gura nouă perje din copac și le pun la păstrat, iar când îl doare capul pe cineva, fierbe două dintr-însele și le pune la frunte.
Flăcăii pun în această zi busuioc prin buzunare, ca să-l joace în horă, crezând că, în chipul acesta, răutățile vor fugi de la dânșii și cinstea îi va încununa pretutindeni.
Tradiții uitate – șarpele casei
În cele două Zile ale Șarpelui, 17 martie și 14 septembrie, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun ”Domn”, ”Curea”, ”Cel care se Târăște”, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul.
Există totuși un șarpe ce nu trebuie omorât nicicând. Șarpele casei. Credința în această entitate protectoare a familiei, numită și ”Ceasul Casei” (vechi simbol al timpului), ”Știma Casei” sau ”Șarpele Străjer” este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic potrivit căruia șarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial.
Se spune că fiecare casă are șarpele ei, un singur șarpe, dar acesta are atâția pui câte suflete are casa.
”Șarpele casei” bate cu coada în perete, ticăind ca un ceas, veghează familia, aduce noroc, belșug, îndepărtează vrăjile și farmecele.
Țăranii știu că șarpele casei stă sub prag. Și mai știu că, dacă îl omoară, moare cineva din familie, iar dacă îl nesocotesc și pleacă, rămâne casa pustie.
Îndrumar creștin pentru vremuri anevoioase – Cuvânt la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci: Convorbirea lui Iisus cu Nicodim.
”Lui Nicodim, Domnul îi vorbește ca unui om inteligent și cult (Ioan 3). Îl califică ”învățător al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă tainele finale și principiile de căpetenie ale noii legi – Legea Iubirii. Ca pentru o față bisericească și ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză: înseși procedeele și condițiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicații lesnicioase nici pomeneală. Mântuitorul Iisus Hristos: nu vrea să-l cruțe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtășește adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi și trei mișcări. Și-i aplică regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfiește a-l ului și, oricum, nu-și pierde vremea cu preambuluri și pregătiri. Dă brânci unuia care nu știe a înota și-l azvârle în apa adâncă.
Și bietul om, învățat și doctor ce se află, prea puțin pricepe. Iar de reacționat, reacționează aidoma celui mai neștiutor ins și pune întrebări vrednice de tinerel naiv sau de chip fără de carte și maliție, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfințesc locul acolo unde hălăduiesc însă nu au nici un soi de acces la viața spirituală.
De unde rezultă două concluzii certe: caracterul extrem de neașteptat, paradoxal și surprinzător al învățăturii creștine; imensa dificultate pentru rațiunea comună și cărturia erudită a-și asimila arcanele acestei învățături.
Cât de surprinzător, neașteptat și paradoxal este creștinismul! (Și cât de falacioasă, următor descoperirii manuscriselor de la Qumram, strădania Universității din Ierusalim și rabinatului internațional de a preface creștinismul într-o oarecare sectă de tip esenian).
Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai bună a imposibilității culturii și inteligenței de a constitui singure calea către Hristos. Odată omul ajuns la credință, cunoașterea și ascuțimea minții îi vor fi de folos, vor amplifica, adânci și ageri credința”. Monahul Nicolae de la Rohia.
