TRASEE DE PATRIMONIU Bociulești – ruine de secol XVI și chilii de secol XXI

Pe malul canalului Bistrița, într-un loc care s-ar potrivi drept cadru pentru o secvență dintr-un film lugubru, se află ruinele Mănăstirii Bociulești. Deși marcat doar cu un „indicator” din tablă ruginită, așezat pe marginea drumului, locul este vizitat de mulți turiști care au auzit de povestea mănăstirii și vin să facă poze și să deranjeze ciorile care au pus stăpânire pe ruine.

Mănăstirea blestemată

Mănăstirea a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XVI-lea de Dumitrașcu Ștefan, tatăl domnitorului Gheorghe Ștefan, și s-a ruinat după o inundație, în anul 1832, când terenul de pe latura de nord s-a surpat cu tot cu perete. Specialiștii care au studiat ruinele susțin că biserica pare să fi fost construită în stil muntenesc, în formă de navă, cu absida principală (altarul) mai îngustă decât naosul și cu pronaosul puțin lărgit și încununat cu o cupolă. Zidurile, groase de un metru și jumătate, sunt din cărămidă și piatră cioplită, și au avut în interior grinzi din lemn.

Mănăstirea a avut hramul Sfânta Parascheva, iar printre odoare s-a aflat un deget al sfintei, adus de la Constantinopol de logofătul Dumitrașcu Ștefan.

În jurul bisericii s-au născut tot felul de legende, care au învăluit-o într-un aer sinistru. Parte a curții boierești a logofătului Dumitrașcu, mănăstirii i s-a spus ba Bociulești, ba Buciulești, ambele variante ducând spre ideea de bocet. Poate fi bocetul sătenilor cărora apele Bistriței le-au luat casele, bocetul obștei de călugări care a rămas fără lăcașul de închinăciune sau al prizonierilor domnitorului Gheorghe Ștefan, pe care cronicarii îl descriu ca fiind un om crud și sadic. Toate legendele au la bază ceva adevăr istoric, mai puțin cea cu decapitarea doamnei lui Vasile Lupu, care a fost ținută, într-adevăr, câțiva ani închisă la Bociulești, dar nu ucisă.

În 1653, cetatea Sucevei a fost asediată, în timp ce Vasile Lupu era plecat după ajutor. Cea de-a doua lui soție, Ecaterina, a rezistat cu greu, dar, în cele din urmă, a căzut în mâinile dușmanului. Gheorghe Ștefan a scurtat capetele apărătorilor cetății și a luat averea lui Vasile Lupu. Cronicarul Georg Krauss arată, printre altele, că Doamna Ecaterina a fost nevoită să cedeze „o comoară frumoasă și giuvaierurile, precum și cinci dintre caii cei mai frumoși ai lui Lupu, socotiți foarte scumpi” (Cronica Transilvaniei 1608 – 65).

Gheorghe Ștefan i-a luat pe Doamna Ecaterina și pe feciorul ei Ștefăniță și i-a dus în robie la moșia sa de la Buciulești. I-a ținut prizonieri vreme de 5 ani, amenințând mama cu moartea fiului sau amenințându-i pe amândoi că-i va îneca.

Ion Neculce scrie, în Letopisețul Țării Moldovei: „Gheorghe Ștefan Vodă după ce au luat pe doamna lui Vasilii-Vodă din Suceavă la mâna lui și pe Ștefăniță – vodă, pre fiul său, l-au însămnat la nas puțintel, și pre doamna au vrut să-și râdă de dânsa. […] Și așe i-au dat pace și au trimis-o la Buciulești de au închis-o în curțile lui. […] Și apoi prinzând pe amândoi frații (Toma și Iordache Cantacuzino – n.n.) i-au închis pe amândoi frații împreună cu doamna lui Vasilii-Vodă la Buciulești. Și acolo multă groază le făce și umbla noaptea cu luntrea pe apa Bistriții, de-i spărie că-i vor răsturna în Bistriță. […] Gheorghe Ștefan vodă a trimis în trei rânduri ordin să-i omoare, prin armașul Hăbășescul. Când să fie uciși a venit din Țara Românească un căpitan, cu scrisori de la Constantin Șerban – vodă prin care îi cerea domnitorului moldovean să-i elibereze altfel vor strica înțelegerile iar ultimul va veni cu războiu. Și așe cu această întâmplare i-au iertat Gheorghii Ștefan – vodă”.

Din toate odoarele fostei mănăstiri, au supraviețuit două lespezi funerare (din care una este probabil a ctitorului) și piatra cu pisania, care sunt păstrate la biserica din Podoleni. S-a păstrat, de asemenea, și catapeteasma, din lemn, cu icoane pictate și sculpturi de flori și frunze, care a fost dusă, în 1876, la biserica veche din Frunzeni, comuna Costișa, precum și cinci icoane, care sunt la Mănăstirea Agapia.

Bociulești nu înseamnă, însă, doar niște ruine, ci un întreg sit arheologic, după cum „spune” și așa-zisul indicator de pe marginea drumului. Dar nu se ocupă nimeni cu cercetarea riguroasă, deși e ușor de presupus că pe locul unui fost sat și, mai ales, al moșiei boierești mai sunt multe lucruri de descoperit.

„Nu mă ocup eu de autorizație și de acte din astea”

„Undeva, în apropierea fostei mănăstiri, ar trebui să se afle vestigiile curții boierești”, a declarat comisarul Vitalie Josanu, ofițerul care se ocupă cu protejarea patrimoniului cultural al județului Neamț. „Orice se construiește în acel perimetru trebuie avizat și autorizat, ceea ce presupune implicit descărcarea de sarcină arheologică și cercetarea aferentă. Eu știu că se vorbea despre intenția de a construi un corp de chilii, nu și că s-a trecut la fapte”.

De la Direcția pentru Cultură Neamț nu s-a eliberat niciun aviz în 2015, dar este posibil să existe unul din anii anteriori. Cum, între timp, s-a schimbat conducerea, trebuie ca actuala directoare să caute în arhivă. O arhivă care trebuie pusă la punct, pentru că nici măcar contractul de muncă al secretarei n-a fost de găsit.

Între timp, lângă ruinele mănăstirii, care se încăpățânează să rămână în picioare de aproape 300 de ani, se construiește. În afară de micul lăcaș de închinăciune, care există deja de câțiva ani, niște meșteri lucrează de zor la un corp de chilii, cu etaj, băi și terase, bucătărie și ce mai trebuie la o mănăstire.

Ca orice constructor mândru de munca lui, șeful de echipă are opinii: „Noi facem treabă gospodărească aici, o să aducă părintele călugări și le trebuie condiții. Asta o să fie construcție serioasă, nu dărâmăturile de alături. Numai ciori sunt pe aici! Și ce nu înțeleg eu e că vine o grămadă de lume, mai în fiecare zi, și face poze, și se uită de jur împrejur… Ce-or avea de văzut numai ei înțeleg! Niște pietre. Eu le-aș da jos cu totul și aș începe de la zero. Dar nu se poate, am înțeles că n-ar fi voie de dărâmat. De construit, nu știu ce să zic. Nu mă ocup eu de autorizație și de acte din astea. Părintele se ocupă. Dar e greu să-l găsiți, că nu prea stă pe aici. Umblă după materiale, vine și trimite băiatul să vadă de animale, e într-o alergătură cât e ziua de lungă. Câteodată nu apuc să vorbesc cu el nici 3 minute dimineața și nu-l mai prind toată ziua”.

La câțiva metri de ruinele protejate prin lege, sunt aruncate, de-a valma, niște bucăți de beton, datate mult mai recent, probabil resturi de pe la cine știe ce acareturi. Meșterii nu-s de condamnat, pentru că ei știu să zidească drept și nu înțeleg rostul unor ruine care, în opinia lor, n-au utilitate. Protejarea istoriei sau a ceea ce a mai rămas din ea ține de instituții, nu de oameni simpli, care nu-s periculoși cât timp nu au decizia în mână.

„Din motive obiective, nu am reușit încă să ajung acolo să văd ce și cum se construiește, dar voi iniția verificările care se impun”, a precizat comisarul Josanu.

Cristina MIRCEA