La cei 45 de ani, împliniți pe 22 septembrie, plutonierul adjutant șef Vasile Alucăi poate spune că este omul care a „construit”, practic, Detașamentul de pompieri Târgu Neamț. S-a născut la Nemțișor, unde locuiește și acum, într-o familie obișnuită (tata tâmplar, mama croitoreasă), fiind cel mai mare dintre cei 4 copii. N-a avut nicio rudă care să-i transmită „microbul” de militar, dar viața lui s-a orientat spre o carieră în domeniu când a fost luat în armată.
„Am absolvit Liceul Ștefan cel Mare din Târgu Neamț în 1989 și am plecat imediat la Harghita, militar în termen. Acolo am fost selectat și, în perioada 1990-1992, am urmat Școala militară de subofițeri pompieri de la Boldești-Scăieni Prahova. A fost o trecere bruscă de la viața de elev la cea de militar, iar la pompieri chiar se făcea militărie, dar eu am fost ascultător și nu trebuia să-mi spună nimeni de două ori ce am de făcut. După ce-am absolvit, am fost repartizat la Grupul de pompieri Vaslui, Compania Huși, unde nu știu dacă am stat două-trei luni de zile, pentru că, exact în aceeași perioadă, s-a înființat Compania Târgu Neamț și am venit aici, ca instructor comandant de pluton. La început, am avut doar 5-6 militari în termen, pe urmă au mai venit, iar la fiecare 4 luni aveam câte o serie nouă și trebuia să mă ocup cu instruirea fiecărui om în parte. Trebuia să-i învăț militărie, de la salut la felul cum se ține arma și, simultan, să-i pregătesc ca pompieri. După două săptămâni de instrucție, mergeau la intervenție, nu în linia întâi, dar erau acolo, trebuiau să știe tehnica și să cunoască regulile de bază”.
Vasile Alucăi s-a purtat cu fiecare serie de militari în termen ca un dascăl care trebuie să-i învețe pe copii tainele abecedarului. S-a pliat pe caracterul fiecăruia, a avut răbdare cu cei care nu înțelegeau „din prima”, dar a fost și dur cu cei care pricepeau, dar se făceau că nu pricep. În plus, a fost nevoit să facă față reclamațiilor vecinilor, nemulțumiți că „elevii” săi se cațără pe garduri și „atacă” merii și nucii din curțile lor. Asta în condițiile în care oricum vecinii nu au avut niciodată viață ușoară în preajma Detașamentului de pompieri, pentru că toată ziua este gălăgie, iar nopțile când nu sună alarma sunt relativ rare.
În 2006, când armata n-a mai fost obligatorie, Vasile Alucăi a terminat cu programul de instrucție a militarilor în termen. A rămas cu o sumedenie de întâmplări adunate în suflet și zâmbește și acum când își amintește ce explicații primea de la cei pe care îi găsea „stând pe gânduri” în post.
În schimb, se ocupă în continuare cu instruirea servanților care intră în foc și, în același timp, îi conduce la intervenții.
„Șase ore pe zi se face pregătirea personalului pentru intervenție.Toate activitățile trebuie făcute și nu există excepții. Înțeleg orice problemă personală, încer să ajut pe fiecare, dar regulamentul nu se discută. Acolo scrie că, dacă se întâmplă ceva, răspunde și el, și eu. Sunt genul de om căruia îi place să se convingă că a fost bine înțeles. Niciodată nu spun doar «Fă asta!», fără să explic de ce trebuie făcut așa și nu altfel”.
„Cel mai tare mă enervez când aud că pompierii au venit fără apă”
După atâția ani de învățat pe alții cum să se lupte cu focul, plutonierul Alucăi își dă seama într-o fracțiune de secundă ce șanse are să stingă un incendiu, care sunt riscurile și cum trebuie abordată intervenția.
„Cel mai tare mă enervez când aud oameni care spun că pompierii au venit fără apă. Eu, când ajung la locul incendiului, văd imediat dacă am nevoie de sprijin și chem altă echipă de suport. Dacă refulez pe două țevi 250 de litri pe minut, în 10 minute am terminat 5 tone de apă, dacă nu vine altă mașină din spate, n-ai ce face, trebuie să te duci să alimentezi. Dar se poate să termini apa și mai repede dacă mărești presiunea să-i dai «doza de șoc» cum se spune în medicină, localizezi focul și pe urmă poți să mai reduci. Însă fiecare incendiu este unic, tot timpul trebuie să iei în calcul felul materialului care arde, cât de mult e afectat imobilul respectiv, unde trebuie să acționezi inițial și, în funcție de aceste elemente, faci dispozitivul de stingere. Altă categorie de oameni care știu tot și mă enervează sunt cei de pe margine, care cască gura și dau indicații de unde trebuie început și cum, pentru că ei au făcut armata la pompieri și se pricep. Așa fac și la inundații: se uită, dar n-ar pune mâna să te ajute. Ei nu-s ca mine, să trăiască permanent sub presiunea timpului, să vadă oameni desculți cu copii în brațe, distruși că nu le-a rămas nimic, să calmeze un bătrân aflat în stare de șoc, care ia jarul cu mâinile goale crezând că așa-și salvează casa. Sunt niște etape de parcurs, faci o recunoaștere, te lămurești unde doarme proprietarul, unde e câinele, unde e butelia, analizezi totul și dai ordinul de intervenție. Dacă eu le spun oamenilor să intre în foc, toți intră, iar dacă le ordon să stea la 30 de metri de obiectiv, nu mișcă unul! Încrederea e foarte importantă și ei știu că întotdeauna ordinul are în spate o mulțime de motive”.
După 23 de ani de serviciu și 26 de carieră militară, după ce-a scos din foc butelii care puteau exploda în orice moment și a găsit oameni carbonizați prin propriile lor case, după ce-a avut ture infernale, cu câte 8 intervenții pe zi, plutonierul Alucăi poate spune că este omul potrivit la locul potrivit și niciodată nu s-a gândit să facă altceva. În schimb, și-a făcut planuri pentru anii de pensie.
„Studiez taxidermia și mă tentează s-o practic”
Familia Alucăi este deja la o tradiție într-ale tâmplăriei. Bunicul, tatăl și doi frați de-ai pompierului s-au ocupat cu asta. El însuși are acasă un mic atelier, moștenit de la bunic, dar îmbunătățit și modernizat. Strungul de lemn – utilajul la care îi place cel mai mult să lucreze – este conectat la un calculator și poate primi comenzi exact despre tipul și dimensiunile piesei pe care trebuie s-o execute. Sculptura nu-i place, dar piesele complicate, greu de făcut manual, însă indispensabile pentru meșteșugari sau pentru mobilierul bisericesc, îl fascinează pur și simplu. Pasiunea pentru frumos și autentic a moștenit-o fiica lui, de 14 ani, despre care spune, zâmbind, că este și ea în armată, pentru că a abia a intrat la Seminarul teologic și vrea să studieze restaurările de patrimoniu. Și în timp ce fata studiază pictura, tatăl vrea să se apuce de taxidermie.
„Eu am prins perioada de început, când uniforma de protecție era, de fapt, o salopetă mai deasă, din doc. Se numea prezantă. Aveam casca din aia care se folosea în construcții, care proteja doar craniul, fața fiind expusă, niște bocanci obișnuiți și, eventual, cizme din cauciuc cu bombeu metalic, dar din astea erau puține și de proastă calitate. Am petrecut ierni întregi ud, murdar și înghețat. Mi-amintesc că, într-o zi, am trecut pe acasă să mă schimb, că nu mai rezistam, a deschis copilul și când m-a văzut s-a speriat și a început să plângă. Acum e diferență mare, dar știți cum e – nimic nu poate fi ideal. Am auzit și eu teorii că ar fi cancerigene costumele Nomex, dar credeți-mă că nu se compară cu ce-am avut. Avem aparate de respirat individuale, căștile au vizor, deci putem vorbi despre un risc controlat. Totuși, anii de vitregie își spun cuvântul și încep să mai scârțâi pe ici, pe colo, așa că mă gândesc la ceva mai ușor pentru anii de pensie, că n-am să pot sta degeaba. Unii poate nu văd o artă în împăierea animalelor, dar mie taxidermia mi se pare nu doar artă, ci și știință. Acum sunt doar la teorie”.
Până acum câțiva ani, Vasile Alucăi a fost un apicultor pasionat, dar a renunțat, pentru că nu avea suficient timp să facă tratamentele și toate lucrurile așa cum ar fi trebuit. Speră ca la împăiat animale să aibă și răbdarea, și timpul de care are nevoie. Iar faptul că atunci când îl pasionează ceva face tot ce ține de el, până-n ultima fibră, ca lucrurile să iasă cât mai bine, este certificat de distincțiile primite de-a lungul carierei. Au fost atât de multe încât și le amintește doar pe cele mai recente: pompierul anului în 2014, pentru ajutorul dat la Vestel și la Piața Centrală din Piatra Neamț, citări prin ordin de zi pe unitate, avansare înainte de termen și medalia „În serviciul patriei” la împlinirea a 20 de ani de carieră. O carieră care demonstrează, într-adevăr, că este omul potrivit la locul potrivit.
”Nu-mi place cuvântul «pompieristic» și, dacă mi-ar sta în putere, l-aș redefini, pentru că niciodată un pompier adevărat nu acționează în pripă și pe negândite, ci, dimpotrivă, repede și sigur”
Cristina MIRCEA
