Am un respect vecin cu venerația pentru foștii mei profesori, pentru oamenii care mi-au pus Abecedarul în mână și mi-au descifrat primele buchii. Dintre ei, cel mai apropiat inimii mele mi-a fost dl. Rotundu, de la „Rareș”, pe care, de fapt, îl adorau toți liceenii. Nu că n-ar fi fost și alții, dar Domnul nostru era carismatic, jovial și comunicativ. Și mai avea o calitate: nu pica pe nimeni. Cu o simplă hartă și o cretă, te făcea să uiți unde te afli, cum te cheamă și ce cauți pe Terra. Dumnealui m-a determinat să iubesc Istoria neamului românesc, să fac o facultate care, „pe vremea mea”, dura cinci ani. Am sperat să-l pastișez și să-l depășesc în toate, dar am eșuat. Nu m-am ridicat nici până la genunchiul broaștei cu știința și metoda, cum frumos spunea poznașul nostru humuleștean, Creangă. Poate și din cauza vremurilor pe care le-am prins.
”Clasa muncitoare, cu brațe vânjoase și clonțul mare”
M-am înregimentat în categoria cadrelor didactice după ultimul asalt al colectivizării asupra agriculturii românești. Conform legilor de atunci, orice absolvent de facultate, ajuns profesor, trebuia să meargă la țară trei ani, pentru stagiatură. Să participe la finisarea marelui act revoluționar încheiat, colectivizarea agriculturii. Să vadă clar ce sarcini mărețe stau în fața noii orânduiri sociale ce se construia. Au fentat categoricul ordin și au scăpat de opaițul cu gaz doar absolvenții cu PCR (Pile, Cunoștințe și Relații). Restul absolvenților au tăiat-o, cu fruntea sus, prin noroaiele patriei, spre țelul comun – comunismul luminos. Și astăzi, la senectute, îmi amintesc de o colegă de studenție, piloasă, care a absentat la repartiția guvernamentală din vremea lui ’62, dar a predat toată viața, când la Liceul „Petru Rareș” din urbea noastră, când la liceul „Vasile Alecsandri” din Bacău. Explicația: tipa a făcut o partidă trăsnet, s-a căsătorit cu un activist de partid în vogă.
De unde se recrutau activiștii de partid care hotărau destinele țării? Din rândul clasei muncitoare cu brațe vânjoase și clonțul mare. Tovarășii care se uitau cu dispreț la foștii exploatatori ai României burghezo-moșierești și-i înfierau dur. La țară, fostul activist de partid umbla cu șareta pe ogoarele CAP-ului și mâna țărănimea la treabă, deși existau și cooperatori fruntași. La oraș, activiștii se plimbau cu Gaz-ul, mașină sovietică, de culoare mohorâtă. Când, noaptea, Gaz-ul patrula prin mahala, oamenii trăiau clipe de groază. Nu știau unde să se ascundă. Ascundeau portretul regelui Mihai după icoană.
În cele câteva planuri cincinale petrecute în mediul rural, am cunoscut tot felul de activiști de partid – Drăgan, Postelnicu, Potolincă, Tomescu, Căciulescu… Ultimul era ruda unui mare ilegalist, bine cunoscut în târgul Pietrei. Activistul de partid era stăpânul comunei. În fața lui, trebuia să facă sluj și agronomul, și medicul din Dispensar, și profesorul navetist. Cine mișca în front era „ras”. Recunosc că e puțin sadism din partea mea să dau nume, dar am trăit printre ei, i-am auzit zilnic și le-am îndeplinit notele telefonice trimise în școli. La țară, elevii scoteau cartofi și tăiau porumb din septembrie până în noiembrie, cartea era pe planul II.
Cărturari în slujba școlii
Într-o zi, din această vară lungă, l-am văzut pe reputatul profesor de matematică, Gh. Dumitreasa, actualmente pensionar, la o emisiune pe un post local. A fost o emisiune plăcută, instructivă și ghidușă. Fostul profesor, care a băgat spaima în multe generații de elevi, s-a dovedit un tovarăș de dialog plăcut, chiar pontos. Așa am aflat de la dumnealui că, de-a lungul carierei sale de dascăl, a avut tot felul de elevi. Și copii de oameni necăjiți, dornici să învețe, și fii de bani gata, pruncuți de torționari, cu ifose și aere de VIP. Cu dumnealui au făcut matematica și fiica primului secretar Maria Gheorghe și feciorul tov. Boboș. Treabă gingașă… Cu astfel de părinți nu era de glumit.
Când fiica tov. prim-secretar care nu-i lăsa pe pietreni să treacă prin fața Comitetului Județean de Partid a început să adune în catalog, la rubrica „mate”, note de 3 și 4, a început războiul. Cele două forțe implicate în conflict, profesorul și eleva, au fost chemate în fața „organului”, la declarații. S-a lăsat cu părueli, dar lucrurile s-au îndreptat, au pornit pe făgașul firesc, iar dom’ profesor, tratat cu un coniac și o cafea, a mai bifat o problemă „spinoasă” rezolvată. Cel puțin așa a narat dumnealui în fața telespectatorilor care i-au sorbit amintirile. Cârcotașii zic că mai bărbătească a fost confruntarea cu primul-dezertor Boboș… Așa o fi fost, bărbații sunt mai duri. Pentru unii cititori, informațiile d-lui profesor reprezintă „o bombă”, pentru alții un simplu „fâs”. Se cunoștea mai demult, din vremea dictaturii. Nu ne putem alege niciodată părinții biologici, dar nici profesorii pe care-i dorim. Profesorul Dumi a fost un dascăl adevărat, care și-a înțeles menirea. A dat numeroși olimpici și serii tari de absolvenți. A fost cu olimpicii săi peste hotare, la confruntări internaționale. A ajuns în Cuba lui Fidel Castro și Hemingway, cel care a scris: „Bătrânul și marea”, „Adio arme”, „Pentru cine bat clopotele”… A colaborat cu ceilalți profesori de „mate” din liceu: Avadanei, Butuc, Lindenstein, Mareș, Zenembisi… Și-a îndeplinit cu corectitudine sarcinile trasate de șeful ăl mare, Constantin Borș, poreclit Costică de liceenii de la Rareș. Profesorul de care facem vorbire nu a participat la „revoluția” orașului Piatra, n-a încercat să izbăvească omenirea de comunism, și-a făcut doar datoria față de catedră. Atât. Și a procedat corect. A făcut ce a învățat la facultate. Că și dumnealui a fost student.
Deși întrebarea „Cum ați intrat în politică?” s-a eternizat de mult, profesorul invitat în studio a răspuns surpriză: „Din întâmplare”. Și, evident, a relatat ce și cum. Subsemnatul, care îl cunosc pe dl. profesor Dumitreasa de când era elev la Liceul Energetic din Piatra, de când stătea la gazdă în mahalaua Precista, pe str. Unirii nr. 49, împreună cu sora sa, Anica, și bunicii Patranea și Panțiru, muncitori la fabrica de cherestea, nu pot accepta explicația „din întâmplare”. Dl. profesor este un om calculat, orice hotărâre luată avea la bază o analiză temeinică, așa că nu ține. Nu susțin că dormea cu secera și ciocanul sub pernă, dar niște motivații ideologice au existat. Părerea mea, care nu contează.
La a doua întrebare – „Ați fost tentat să rămâneți în Occidentul opulent?” – răspunsul a fost sincer: „Nu! Niciodată! Nici nu mi-am pus problema!”. Și îl cred. Lumea îl apreciază și respectă pentru pasiunea dumnealui pentru matematică. A devenit legendă. Școala generală din Girov se numește „Gheorghe Dumitreasa”, strada principală din comună ibidem. Ce își poate dori mai mult un român? Uite că există o dorință, deosebită. Cum moartea strigă catalogul în fiecare zi, cum suntem la o vârstă destul de… inevitabilul se poate produce oricând. Întrebat „Ce mai doriți de la viitor?”, merituosul dascăl a răspuns: „Sănătate și un sfârșit ușor. Aș dori să mor în somn!”. Don’ profesor, ăsta e visul oricărui rege, dumneavoastră ați fost PSD-ist. Zău!
Amintiri din trecut
România de azi este în bună măsură România de ieri, deși a trecut un sfert de veac de la marea buluceală. N-am sărit direct din iad în rai, așa cum am visat. Am intrat în câmpul muncii în toamna lui ’62, ca profesor I, cu Universitate, fiind remunerat cu 850 lei pe lună. Directorul școlii din sat, la care am aterizat cu repartiție guvernamentală, era învățător, bine văzut de Partid. Cununat cu realitatea socialistă, participa la toate acțiunile politice din comună. Era un fel de politruc incomod și pisălog. Îl interesa până și prezidiul ședințelor, care trebuia să aibă față de masă roșie, carafă cu apă de la fântână și scaune destule. Prezența trebuia să fie copleșitoare, iar luările de cuvânt să nu mai bată câmpii, ca de obicei. Rememorez toate acestea ca să-mi explic și mie de ce am acceptat acest tratament umilitor. Zic umilitor, când ne adresam activistului de partid cu supușenie: „Da, să trăiți! Am înțeles! Se execută!”. Ca la Regimentul 15 Dorobanți.
Astăzi, lumea informată știe că tânărul profesor ieșit de pe băncile facultății are 1000 lei pe lună și facilitările de rigoare. Atât. E mult, e puțin, domnilor politicieni care vă măriți pensiile suplimentare și veniturile permanent? Răspuns: așa e în democrația directă, reprezentativă, hibridă și originală. În România, totul se face în binele țării, zic aleșii noștri. Ce întreabă Moș Ion Roată? „Atunci țării de ce îi merge așa de prost și celor care-i fac rău, le merge atât de bine?”. Chiar așa, bre, de ce? Unii pretind că la ora actuală, România nu produce decât păreri, adică nimic. Dacă e așa, e groasă rău!
Prof. Dumitru RUSU