„Nu pot spune că am ajuns să privesc oamenii ca pe niște dosare sau «cauze», dar m-am detașat. Trebuia. Altfel, aș fi la plâns pentru fiecare femeie violată și pentru fiecare persoană care a ajuns să ucidă și-i pare rău. La început, așa mi se întâmpla. Mă copleșeau stările emoționale, treceam de la furie, la milă și sfârșeam în lacrimi. Cred că cel mai mult am plâns la cazul unei fetițe de 6-7 ani, care fusese violată. M-a impresionat și ea, când a fost adusă la audiere în camera de consiliu, și judecătorul, care a purtat toată discuția cu tact, aproape ca un psiholog, în așa fel încât să afle ce-l interesa, dar să nu sape într-o rană încă proaspătă. Cu timpul, am învățat că meseria asta – care, de altfel, îmi place foarte mult – mă aduce în fața celei mai urâte părți a lumii. Acum nu intru decât în ședințele cu arestați și, de fiecare dată când mă uit spre boxa acuzaților, văd același peisaj trist”.
Mâna destinului: un anunț în ziar
Carmen Ivașcă, prim-grefiera Tribunalului Neamț, este pietreancă, născută în 1970, cea mai mare din seria de patru fiice ale părinților ei. A învățat la „Calistrat Hogaș” și, în vremea liceului, nu avea nicio intenție să facă vreodată carieră în justiție. Inițial, a dat la istorie, dar n-a avut noroc. Pe urmă, s-a măritat și a intrat la drept când avea deja copil mic. Drumul spre instanță a început cu un anunț în ziar: Judecătoria Piatra-Neamț scotea la concurs patru posturi de grefier. S-a dus, a luat tematica și s-a apucat de învățat. „Citeam și nu înțelegeam multe lucruri, pe care nu le învățasem în facultate. Iar când am început munca efectiv, mi-am dat seama câte mai am de învățat”.
După doar un an la judecătorie (1993-1994), proaspăta grefieră s-a mutat la Tribunalul Neamț, unde era un loc liber. Și acolo a rămas. Mai întâi la secția civilă, apoi la secția penală, ca grefier de ședință, iar din 2007, după un concurs ca la carte, este prim-grefieră. Reinvestită în 2012 pentru al doilea mandat de 5 ani, ultimul la care are dreptul, până în octombrie 2017.
„Mai sus de atât, ca grefier, nu mai am unde urca. Pe 13 decembrie, împlinesc 22 de ani de carieră în justiție și, deși au mai fost cazuri de persoane trecute de 45 de ani, nu mă bate gândul să dau examen la Institutul Național al Magistraturii. Îi las pe cei tineri. Copilul meu a terminat dreptul, stă acasă și învață pentru INM”.
„Copilul” are 23 de ani, este o fată cel puțin la fel de frumoasă ca mama ei, și s-a „îmbolnăvit” de drept de mică, de când era adusă prin instanță.
„Dacă nu merge echipa, nu merge nimic”
„Cu siguranță, din afară lucrurile se văd într-un fel care nu este nici corect, nici obiectiv. Să nu uităm că ideea de dreptate pentru cineva este, automat, nedreptate pentru altcineva. Într-un proces, o parte pierde, alta câștigă, iar cea care pierde va avea suspiciuni. Iar cazurile izolate de corupție, pe care le vede lumea la televizor, nu trebuie confundate cu tot sistemul. Eu am lucrat numai cu judecători corecți, atenți la fiecare detaliu, chiar dacă dosarul avea un obiect mai simplu. Și s-a întâmplat să fie 60-70 de dosare pe ședință. Intram în sală la 9 dimineața și, uneori, ne prindea 10-11 seara. Cel puțin în perioada în care luase amploare fenomenul de trafic de persoane, aveam dosare cu foarte multe părți vătămate și aproape la fel de mulți martori și inculpați. E important ca, în astfel de condiții, să faci o echipă bună cu judecătorul. De aceea se și merge, pe penal cel puțin, pe ideea ca fiecare magistrat să aibă grefierul lui. Nu se naște neapărat o relație de prietenie, dar cu certitudine una bazată pe încredere și respect. Ajungi la stadiul în care poți să-i spui că ai o zi proastă sau te-a luat o durere îngrozitoare de cap și să-l rogi să dicteze mai rar. Oricum eu n-am simțit niciodată și nici colegii mei nu mi-au spus că vreun judecător i-ar privi sau i-ar trata de sus”.
Munca din sala de judecată este doar o parte din ceea ce face Carmen Ivașcă. Grosul activității ei se concentrează pe coordonarea și controlul personalului auxiliar de la toate instanțele din județ. Și are în subordine 100 de grefieri (cei mai mulți la tribunal – 35 și la Judecătoria Piatra Neamț – 31), 24 de arhivari, un statistician, 3 agenți procedurali, 9 aprozi și 7 șoferi. Fiecare cu problemele lui. Și, dincolo de coordonare, activitatea fiecăruia trebuie verificată, direct sau prin intermediul grefierului-șef, măcar o dată pe an. De când arestarea preventivă s-a mutat din competența procurorului în cea a instanței, și s-a introdus sistemul Ecris, care permite consultarea dosarelor on-line, munca grefierilor a crescut ca volum. Iar salariile, cel puțin pentru debutanți, au rămas la un nivel care nu îndeamnă pe nimeni să intre în sistem: între 1500 și 1600 de lei brut, și pentru cei cu studii medii, și pentru cei cu studii superioare. La arhivari, agenți procedurali sau șoferi e și mai trist – în jur de 1200 de lei. Dar toată lumea așteaptă noua lege a salarizării bugetarilor și, între timp, își vede de treabă.
„Am foarte marele noroc să lucrez cu oameni serioși, buni și responsabili. La cât este de lucru, se întâmplă să mai greșească cineva, dar n-am avut niciodată nicio dispută cu nimeni. Până la urmă, lucrez cu oameni, nu cu roboți, iar eu, prin coordonare, înțeleg să găsesc mai întâi calea de comunicare și apoi soluția fiecărei probleme. Ca în orice alt domeniu în care se lucrează în echipă, ideea de bază nu este ca fiecare să-și facă treaba individual și atât, ci să muncească în pătrățica lui, dar în același timp, să interacționeze foarte bine cu cel de lângă el. La noi, dacă nu merge echipa, nu merge nimic. Și, când spun echipă, nu mă gândesc doar la grefieri între ei sau la grefieri, agenți, arhivari și șoferi, ci și la echipa grefier-judecător. Și ideal este să lucrezi cu aceiași oameni pe termen lung, pentru că deja îi simți, știi ce așteptări au și cum reacționează într-o situație mai dificilă. E mult mai ușor. Iar eu, repet, am avantajul că și grefierii șefi, și toți ceilalți își fac treaba cum trebuie. E mult de muncă, dar când fiecare își duce la îndeplinire partea lui și când îți place cu adevărat ceea ce faci, nimic nu mai este atât de greu cum părea la început”.
Cel mai mare dușman al lui Carmen Ivașcă, pentru că, totuși, trebuia să aibă și ea un dușman, este timpul. După programul care nu se termină niciodată la ora 16, iar în zilele foarte bune și relativ rare se încheie la 16,30, trebuie să găsească timp. Pentru ea însăși, pentru copil, pentru părinții care o așteaptă să le treacă pragul, că și ei au problemele lor, pentru veșnicele îndatoriri de gospodină în casă.
„Cumpărături fac doar sâmbăta; în rest, calc prin vreo prăvălie doar dacă uit să iau pâine. Mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru mine. Aș vrea să mă plimb, să citesc…Îmi amintesc de copilărie, când mama mă lua cu ea la serviciu. Administra căminul de nefamiliști al firmei Urbanex și acolo era o bibliotecă mare, unde citeam mult și orice. Mi-a rămas foamea asta de lectură și, de câte ori pot, pun mâna pe-o carte”.
„S-a întos cu spatele și și-a dat jos haina”
De-a lungul celor 22 de ani de carieră, Carmen Ivașcă a văzut multe chiar în spațiul rigid al sălii de judecată, unde sunt reguli stricte, dar, în egală măsură, sunt și multe emoții, uneori incontrolabile. Cel mai mult o intrigă oamenii care vorbesc fără sens și spun o sumedenie de lucruri, care n-au niciun fel de legătură cu speța în sine. Însă ei sunt convinși că tot ceea ce spun contează. Și, atunci, soarta ședinței este la mâna judecătorului, care trebuie să aibă abilitatea de a lua fiecare om așa cum este și de a-l duce, fără să simtă, spre „zona de interes”. În situații de stres extrem, cum sunt cele de proces în care se hotărăște soarta cuiva, poți vedea reacții de tot felul. De la plâns la râs necontrolat, de la disperare la nepăsare aparentă sau de la regrete sincere la teatru ieftin. Pentru un om care a asistat la mii de procese, nimic nu mai pare anormal, deși „au fost multe”, însă, într-un fel subtil, au intrat în peisajul obișnuit.
„Singurul lucru de care-mi amintesc, pentru că nu s-a mai întâmplat în niciun alt caz, este atitudinea unui bărbat. Nu mai știu ce încadrare avea, dar oricum era o infracțiune gravă pe care n-a recunoscut-o. A refuzat să fie audiat, n-a scos o silabă, s-a întors cu spatele, și-a dat haina jos și a rămas așa. A ales tăcerea ca formă de protest, într-un spațiu în care, adesea, se vorbește prea mult”.
Cristina MIRCEA
2 comentarii
SUPERFEMEIE! JOS PALARIA!
100% de acord cu tine !