Denumită Mănăstirea (lui) Cârlig, Mănăstirea Cârligului sau Mănăstirea lui Neagoe, după numele primului ctitor, cea mai veche biserică din Eparhia Romanului, care este posibil să dateze de pe vremea lui Alexandru cel Bun, se evidențiază prin modul cum a dispărut: a fost demolată din dispoziția unui preot. Cu reconstituirea istoricului lăcașului de cult s-a ocupat generalul de armată Ion Maftei, fiu al satului, dedicat rădăcinilor și istoriei plaiurilor pe care a văzut lumina zilei. El a descoperit că principalul document care pledează pentru datarea schitului sau mănăstirii din Cârlig, Dulcești, în domnia lui Alexandru cel Bun datează din anul 1794, când a fost scris de ”smeritul ieromonah Veniamin, egumen Cârligului” și se intitulează ”Pomelnicul fericiților ctitori a sfintei biserici ci să num(e)știe Mănăstirea (lui) Neagoe (?), ci să prăznuești hramul Adormirii Născătoarii de Dumnezău, purure Fecioarii Marii”. Până în anul 1906, pomelnicul s-a păstrat la biserica din satul Cârlig.
”În acel an, la parohie slujea preotul Ion Trăistaru. Fiind un om cultivat, și-a dat seama de valoarea istorică și artistică a unor obiecte de cult care se aflau în vechea biserică, iar la Expoziția Națională organizată în anul 1906, în onoarea Regelui Carol I, a trimis mai multe obiecte din biserica fostei mănăstiri din Cârlig, printre care au figurat pomelnicul din 1794 și o icoană pictată la acea mănăstire în anii 1758-1759. Expuse acolo, au putut fi văzute și apreciate de marele nostru istoric Nicolae Iorga și de alți specialiști, drept care s-a hotărât ca aceste prețioase obiecte să fie reținute de Academia Română, de unde au fost ulterior preluate de Muzeul Național de Artă al României. Cârligenii se pot mândri cu faptul că «icoana de lemn (85,5/69,5), reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, pictată de monahul Veniamin în 1758-1759» se află expusă la Muzeul Național de Artă al României, secția Artă Veche Românească, salonul 7; în patrimoniul Muzeului se află și pomelnicul, mai sus menționat” – ”Străvechi ctitorii dispărute și uitate”, General inginer Ion Maftei.
De la Cârlig au plecat spre București și niște strane, care sunt expuse, astăzi, tot la Muzeul Național de Artă al României.
Schitul (lui) Neagoe a funcționat ca așezământ retras, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când a fost distrus într-un incendiu, în 1670. Imediat, vornicul Grigoraș Cârlig a făcut o donație pentru reconstrucția și dezvoltarea noului schit. Se pare că voia neapărat să-și lege numele de un lăcaș de cult și astfel a reușit, căci în documentele vremii, în care denumirea de mănăstire alternează cu cea de schit, apare menționat drept ctitor.
Catapeteasma – plimbată până la distrugere
Generalul Maftei nu doar a strâns mărturii și documente despre vechiul schit, ci s-a străduit să descopere ce s-a întâmplat cu odoarele bisericii. Investigațiile au durat și s-au lovit, de multe ori, de nepăsare chiar la ușile instituțiilor care ar fi trebuit să fie mult mai interesate de subiect decât o persoană fizică. Drumul catapetesmei, de exemplu, a fost anevoios, dar, până la urmă, a dus tot spre ”pierzanie”. Începând de la discuții cu oamenii în vârstă din Cârlig și Brițcani, apoi cu diverși preoți, și continuând cu adresa scrisă către Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, generalul Maftei a aflat că, după sfințirea bisericii noi din Cârlig, catapeteasma veche a fost donată bisericii din satul Liliac, comuna Bahna. Însă acolo a fost înlocuită în anul 2007 și, un an mai târziu, preotul Florin Țuscanu a dus catapeteasma veche la Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, pentru restaurare. Specialiștii de la muzeu au constatat, însă, că starea avansată de degradare nu mai permitea restaurarea icoanelor, așa că le-au înapoiat preotului, care urma să le ducă la muzeul din satul Moldoveni. La muzeu, însă, amară deziluzie, după cum relatează generalul în cartea sa: ”În sală erau expuse pe jos o parte din registrele, cu icoane, ale unei catapetesme aflate într-o stare avansată de deteriorare. Icoanele erau aruncate, așa cum aruncă țăranii din sate scândurile de pe o casă pe care o demolează; jumătate din inscripția de pe catapeteasmă s-a păstrat, iar cealată jumătate a dispărut, din cauza dezmembrării haotice a ansamblului. (…) Am relatat mai pe larg această stare de fapt, din care se poate desprinde concluzia că nu știm să ne respectăm și să ne păstrăm valorile. Poate că cei care au înlocuit catapeteasma n-au știut, dar este posibil ca muzeografii, care au primit această catapeteasmă și au înapoiat-o, să nu menționeze nici măcar înscrisurile existente pe ea în procesele verbale întocmite? Această stare de lucruri naște alte întrebări și dubii. Și este firesc să ne punem astfel de întrebări, întrucât nu-mi pot explica de ce învățătorul Iordăchescu a menționat faptul că această catapeteasmă datează din anul 1605 și de ce nu a transcris inscripția de pe ea (dacă nu cumva este vorba de o altă catapeteasmă), destul de lizibilă și în momentul de față, deși a transcris-o pe aceea de pe un potir din anul 1792 și a manifestat preocupări de a traduce și inscripțiile de pe cele două plăci tombale existente în biserică?”.
Conform descrierii făcute de învățătorul Iordăchescu, catapeteasma era specială datorită picturilor, iar în fața ușilor împărătești se aflau două pietre de mormânt, pe care erau scrise numele celor morți, dar nu s-a putut descifra decât piatra lui Grigoraș Cârlig. Pentru cealaltă, nu și-a bătut nimeni capul, iar astăzi ambele pietre, împreună cu masa altarului, sunt ”păstrate” într-o construcție din spatele bisericii, care are mai curând aspect de WC decât de adăpost pentru asemenea valori.
Demolatorul în sutană a obținut aprobare pe linie de partid
Biserica reconstruită după incendiul din 1670 a mai ”trăit” până în anul 1962, când preotul Mihai Tablan, care a rămas cu o faimă tristă printre săteni – mai curând iubitor de bani decât de istorie și credință -, a hotărât că ar fi mai bine s-o demoleze și să construiască un lăcaș demn de aspirațiile sale. Erau vremurile comunismului, iar sătenii, deși nu erau de acord în sinea lor cu demolarea bisericii, nu au avut tăria să spună fățiș ce gândesc sau să se opună în vreun fel. Între timp, preotul a făcut demersuri și a obținut aprobare pe linie de partid să dărâme biserica. Credincioșii au stat deoparte, dar au comentat îndelung, când au aflat că preotul și dascălul au căzut de pe acoperiș, în timpul acțiunii de demolare, la care n-a sărit nimeni să le dea o mână de ajutor. Părintele și-a rupt un picior, iar dascălul s-a zdruncinat și el cât să zacă un timp, dar niciunul din ei n-a renunțat la operațiune după ce s-au înzdrăvenit și nici n-au înțeles că ceea ce li s-a întâmplat a fost un semn că nu făceau bine ce făceau. Au continuat distrugerea lăcașului, care avea pereți din bârnă sănătoasă din tisă și temelie masivă din piatră.
”Piatra din temelia bisericii a fost vândută la săteni, cu 70 lei mc, iar din lemnul de tisă s-au făcut garduri și podețe”, scrie generalul Maftei în cartea sa. ”O parte din materialele vechii biserici s-au folosit pentru construirea unei noi clopotnițe, la cimitirul satului, apoi au fost reutilizate la construirea unei capele, în același cimitir. Din biserica mănăstirii s-a mai păstrat o ușă din lemn de stejar, care datează din jurul anului 1700 și care a fost folosită până în anul 2008 ca masă pentru pomeni la cimitirul din sat, iar treptele de la intrare și unele grinzi din fosta biserică mai există și acum la capela cimitirului, a cărei construcție s-a finalizat și sfințit pe data de 22 mai 2009, prin grija și preocuparea, în principal, a primarului cumunei Dulcești, Constantin Foltea, și a soției acestuia, Valentina Foltea (ambii originari din satul Poiana).
După demolarea bisericii fostei mănăstiri, de lângă masa altarului a răsărit o floare, care nu s-a ofilit nici pe timpul iernii; unii oameni din sat, printre care Costică Diaconescu și mama sa, mătușa Aglaia Diaconescu, femeie evlavioasă, comentau că această floare «este un semn dumnezeiesc», apărut în urma demolării nejustificate a bisericii, cu o vechime de aproape 300 de ani la data respectivă.
După dărâmarea, în anul 1962, a bisericii fostei mănăstiri din Cârlig, a fost chemat istoricul Iulian Antonescu, care îndeplinea, în acea perioadă, funcția de director al Muzeului de Istorie din Bacău, pentru a se pronunța asupra unor documente sau înscrisuri, în mare parte deteriorate, ce fuseseră găsite sub Sfânta Masă și în temelia vechii biserici. Cu această ocazie, Iulian Antonescu ar fi spus următoarele: «Ați făcut o mare prostie, ați demolat unul dintre cele mai vechi monumente de artă feudală din Moldova, care a luat ființă pe timpul lui Alexandru cel Bun»”.
Povestea bisericii vechi din Cârlig a ajuns și la urechile comisarului Vitalie Josanu, care, de astă dată, a vorbit în calitatea sa de istoric: ”Ceea ce s-a întâmplat acolo este o mostră de inconștiență și de lipsă crasă de educație din partea preotului care a alergat pentru demolarea unei mănăstiri atât de vechi. Ce a ridicat în loc are nevoie să treacă încă mulți ani pentru a căpăta patina valorii. Din păcate, nici măcar astăzi nu putem vorbi de un respect special față de ceea ce a fost cândva acolo.
Într-o coșmelie sunt adăpostite piatra de altar, alături de cele două pietre de mormânt. Până ajungi acolo, în jur e o priveliște dezolantă, cu borhot aruncat pe jos, nuiele de-a valma și multe alte urme de gospodar ce nu dovedește la curățenie de atâta muncă!”.
Cristina MIRCEA
