Un condeier de vocație – Poveste de mahala

Pe scriitorul Dan D. Iacob îl cunosc de când era învățăcel la primară și buchisea literele din Abecedar. N-am bănuit niciodată că va ajunge condeier cu vocație, scriitor de forță. Din întâmplare, am fost vecini, gard în gard, câteva cincinale bune. Când buldozerul demolator a intrat și în mahalaua Precista, ne-am despărțit. A locuit pe strada Unirii, nr. 51, se învecina cu familiile Cizic, Ștefănescu și Gătej. La poarta casei părintești, trona un zarzăr, care înnebunea non-stop. Primăvara, când înflorea, aducea Raiul pe pământ, iar când făcea fructe, salivam toți copiii de pe uliță, precum câinii lui Pavlov. Era tristețe mare când trecea vremea zarzărelor coapte.

Stăpânul absolut, recunoscut de toți, al locului unde a copilărit viitorul scriitor, era un bătrân sfătos, de profesie cizmar, moș Olaru. Deoarece, în tinerețe, unchieșul simpatizase cu mișcarea legionară, a avut mari necazuri. Cum au venit muscalii ”eliberatori”, l-au săltat mintenaș. După ce l-au stors ca pe o lămâie, de informații, câțiva ani, i-au propus un târg tentant: dacă renunță la ideile reacționare și nu spune nimănui ce a văzut în închisorile comuniste, este eliberat. Bătrânul a ascultat, a cugetat și a glăsuit astfel: ”Toată viața am avut inima verde, în consecință nu renunț la culoarea mea! Vreau să mor legionar!” Și torționarii l-au ajutat… L-au bătut între dulapi până și-a dat obștescul sfârșit. N-am aflat niciodată dacă bătrânul l-a simpatizat pe Corneliu Zelea Codreanu sau pe Horia Sima, dar știm că a pătimit mult. Și el, și urmașii lui!

În preajma anilor ’50 ai secolului trecut, era periculos să ai idei prea multe. Nepoții, urmașii bătrânului cizmar, au fost protejați, feriți de convulsiile comunizării. Părinții i-au pus să învețe carte cu sârg, iar ei au învățat. Au frecventat și promovat cursurile liceului ”Petru Rareș” și ale Facultății de Construcții București. Că, pentru Politehnica bucureșteană, proaspătul inginer n-a simit nicio chemare nu suntem vinovați noi, e vinovat dirigintele lui, că nu i-a făcut educația școlară și profesională.

Și, totuși, ajuns în câmpul muncii, viitorul condeier și-a făcut cu cinste datoria. A construit, mai mulți ani, drumuri forestiere, poduri și podețe, pe tot cuprinsul ținutului Neamț. Ne-a povestit chiar fostul inginer Dan Iacob, în cartea ”Drumuri în memorie”, apărută la ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, în anul 2010. Alături de el, au semnat lucrarea, ca autori, Gheorghe Ostahie și Ion Gabur. Cum a ”dispărut” Întreprinderea de Construcții Forestiere Piatra Neamț? Cum au dispărut și fabricile de cherestea: în mare taină și cu ajutor.

Anii au trecut…

… și omul Dan Iacob s-a realizat profesional, după Revoluție, când a înțeles că scriitorul este ”un om liber, nu un scrib care merge pe linia partidului”. În anii post-decembriști, a fost gazetar, scriitor, actor de ocazie, bibliotecar, iubitor de cele sfinte. A cochetat și cu Teologia, la Iași, a fost pelerin la Sfântul Munte Athos, l-a vizitat și pe Părintele Iustin Pârvu, de la Petru Vodă, a trecut și pe la Nicodim de la Tarcău… Bogată agendă ”politică”, nu?

În popor, se zice că aceia care poftesc prea multe de la viață nu realizează nimic. Oare așa să fie?

Frământat de multe idei, meditativ din fire, viitorul scriitor a colaborat cu gazetele mai ”serioase” ale județului Neamț: ”Suplimentul literar și artistic” al ziarului ”Monitorul de Neamț”, săptămânalul ”Ochiul Public”, revistele ”Antiteze” și ”Conta”, plus revista ”Asachi”, coordonată de C. Cucu.

De ceva timp, Dan Iacob și-a făcut un obicei – articole în care îi prezintă pe ”titanii” literaturii românești: Arghezi, Călinescu, Sadoveanu… paradoxal, nu ca să-i laude, ci, dimpotrivă, să-i critice. Un exemplu concludent: vorbind despre ”Ceahlăul” literaturii românești, Sadoveanu, a subliniat că acesta a fost boier și pe vremea regelui, și pe vremea comuniștilor. Și are mare dreptate. De la cel care a scris ”Baltagul”, ne-a rămas indicația ”Lumina vine de la Răsărit”.

Fostul meu vecin,

”Dănuț a’ lu’ Mărioara” cum îi ziceam în copilărie, a scris și cărți, un braț de cărți interesante. Le găsiți la biblioteca județeană, pe raftul de lângă geam. ”Neodihnirea de ființă” (2001), ”Lasă-te locuit” (2004), ”Pecetea” (2010), ”Uită-te o clipă, răsare soarele” (2011), ”Această lume nu e o concluzie” (2013), ”Iisus Hristos. Creștinismul. Biserica” (2015) sunt doar câteva.

Pe vremea când era inginer de șantier, a scris și texte pentru brigăzile artistice, cu ajutorul cărora s-a luptat cu lenea, delăsarea și corupția. Dorea să îndrepte lumea. N-a reușit.

Cu ce îl putem ”împodobi” pe Dan Iacob? Cu meritele sale. E scriitor cu patalama semnată și ștampilată, e membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2012, om mare, dom’le! E fiul lui Dumitru și al Mariei, oameni așezați și gospodari din Piatra lui Crăciun, care a văzut lumina zilei pe malul stâng al Bistriței, într-o zi de 14 februarie, în ’60. Cum vocația lui a fost actoria, a urcat și treptele Teatrului Tineretului, vreme de nouă ani, cu speranțe și satisfacții. A condus un ”Atelier de teatru, lectură și rostire artistică” și ”Atelierul de dialoguri pe teme legate de spiritualitate”, sub titlul ”Cult-Cultură”. Aproape zece ani!

Prin profesia pe care o are la ora actuală, Dan Iacob este un om de carte. Citește, gândește și scrie. Cantitativ și calitativ, i-a întrecut pe mulți confrați în condei. Este un nume care s-a afirmat, discret, dar cu o distincție proprie erudiților, cu chemare. Este un scriitor cu vocație, apreciat de mulți.

E speriat de enormul succes al literaturii de pușcărie. E uimit de talentul marilor plagiatori, gen Copos, Niculae și Popescu.

Scriitorii din zilele noastre nu-și mai aliniază cărțile la linia Partidului, gata cu societatea socialistă multilateral dezvoltată! N-o mai evidențiază pe Maria, textilista fruntașă de la Fabrica 8 Martie, din Piatra Neamț, deputat în Marea Adunare Națională. Nu-l mai dă ca exemplu pozitiv pe nea Ciocan, betonistul comunist, constructor de blocuri. Timpurile s-au schimba, capitala noastră de județ, părăsită agresiv de activitate economică, trăiește alte vremuri. Oamenii muncii au cam dispărut din peisaj, s-au risipit prin țările de farmec pline. Cei mici, rămași ai nimănui în bătătură, tot îi întreabă pe politicieni ”De ce ne-ați alungat părinții din țară?”

Într-un sfert de veac de democrație, nepăsarea, incompetența, egoismul și disprețul au făcut Țara de nerecunoscut. Probabil de aceea malițioșii afirmă că ”democrația e durmul care duce la nimic”.

Într-o asemenea conjunctură, numărul iubitorilor de carte e în scădere alarmantă. Sunt oameni care și-au scos cititul din cap. Școala nu mai are motivație ca în trecut. Zicerea ”ai carte, ai parte” s-a demonetizat. În Parlamentul țării nu se văd numai premianți, sunt și din ceilalți. Cândva, academicianul G. Călinescu l-a calificat pe Ghiță Dej ”prost”, numai pentru faptul că a spus, într-o discuție, Tartarin și nu Tartaren.

Sfatul meu:

nu părăsiți cartea niciodată, numai ea ne mai poate salva!

Am în față trei cărți semnate de Dan Iacob: ”Pecetea” (ed. Cetatea Doamnei, 2010), ”Uite-te o clipă, răsare soarele” (ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011) și ”Această lume nu e o concluzie”. Mi se pare mai reușită prima din ele, ”Pecetea”, o carte specială, care trezește curiozitatea, admirația, teama și respectul. Cele patru peceți, de fapt patru trepte – poetică, filosofică, religioasă și tradițională – te ajută, cititorule, să vezi dacă ai realizat ceva în viața prin care tocmai ai trecut.

Pentru subsemnatul, respectiva carte e importantă și prin dedicația autorului: ”Domnului… în amintirea anilor tineri, această încercare de a rememora într-o carte etapele unei deveniri întru ființă”. Cu admurație, Dan Iacob, 22 iunie 2010, Piatra Neamț.

Nu e greu să fim de acord cu părerea unui scriitor citit și apreciat de mulți, pătruns de contemporaneitate. Și, ca să conving că nu mă laud degeaba și îl cunosc bine, vă mai dau o dedicație, făcută de dumnealui pe o altă carte: ”Domnului… în amintirea anilor petrecuți în cartierul Precista, la casă, această carte-jurnal”. Cu prietenie, Dan D. Iacob, Piatra Neamț, 27 mai 2011. Mulțumesc, Dane!

Prof. Dumitru RUSU